Poezii despre moarte și teatru, pagina 2
Teatrul Absurdului
Simt diminețile geroase
Cum, pătrunzându-mi crud în oase,
Cu trupul meu tot una îs.
Nu râdeți, că nu e de râs!
Mă simt o dimineață-n care
Tot gerul iernilor s-a strâns;
Îngheață moartea la picioare.
Nu plângeți, că nu e de plâns!
Se simte ca-ntr-o dimineață
De Sfântul Ion, iubirea mea,
Și trupul tot i-ar fi de gheață,
De râs, de plâns, de l-ar avea.
Da-i suflet doar, ambivalent,
De plâns, de râs, amestecat
Ca un ocean incandescent
Și ca un soare înghețat.
poezie de Marius Robu din Suflet la troc (7 ianuarie 2015)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Nostalgiile cuvintelor (5)
Mă întreb când a făcut Dumnezeu
Moartea
Viața pare doar un popas
în lunga călătorie
în care-i suntem însoțitori...
Sau poate Moartea
a fost mai întâi
iar viața e doar un capriciu al
Creatorului
ca o evadare din monotonie...
Ca o vizită la Grădina zoologică
în care noi suntem cei
din spatele gratiilor
și ne primim zilele în rații
sau ca la o piesă de teatru
în care Moartea e regizorul
ce poate modifica
oricând
[...] Citește tot
poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Beție I
Scormoneam după urmele-amintirii-n palat
murdar până la suflet de vise, de jar...
de dorul ochilor tăi verzi, mi s-a colorat
până și băutura tare din pahar.
Parfumul tău, cu-acea aromă specială,
aromă de colți albi de rechin ucigaș
a băgat pe loc toți barmanii în boală
(aveam la gât eșarfa ta de oraș).
Tu ești femeia pentru care-am vrut să mor?
tu umblai îmbrăcată în noapte și-atât
cu săruturi pe tălpi, fluturi negri în păr...
tu spărgeai ușa minții ca să-mi ții de urât?
Șeful sălii s-a strâmbat. Că sunt beat și să plec.
Teatrul tău e închis, tu zâmbești din afiș,
băutura e verde (ochii tăi) și mă-ntrec
vânători de vedete ce zâmbesc pe furiș...
poezie de Spiridon Voinescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Teatru cunoscut
tăceai pe alb cuvântul care cheamă,
ți-era în sâmbure de fructe veste
ca flori morminte-s în grădini funeste
ce cresc în gândul tău spre ieri în teamă.
când mâine îți va fi doar de poveste
căzând în amintire, sânge-aramă,
sămânță-i azi ființei încă-n poamă
doar fum de-adie-n pipele celeste.
râzând a teatru-n vămi adiacente
se deschideau corole de sicriu
în pielea ta iubire-n pace-ți scriu
și coborând tăcerea în placente.
interioarei zări nu-i da pricină
în raclă cu odaia mea vecină...
sonet de Ștefan Petrea
Adăugat de Ardeleanul
Comentează! | Votează! | Copiază!
Omul, răutatea Pământului
De ce mă lovești, omule,
Crezi că nu mă doare?
De ce-mi omori mamele?
Punând atâta sare,
Pe locul ce mă doare?!
Copiii mi-ai tăiat în bucăți,
Aruncându-i în mocirlă,
Voi sunteți oameni, voi sunteti tați?
Peste tot oase... cât o movilă!
Ești om sau ești omidă?
Chiar crezi că nu mă doare?
Îmi crapi pământul zi de zi
Și inima îmi moare.
Manânci, bei, dar nu mai vezi
Că ești mort și doar mimezi.
Ai despicat planeta-n patru
Fără nici o milă,
[...] Citește tot
poezie de Corina Sofia Bebereche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Elegie de supraviețuire
Doamne iar am încurcat-o
viața mi s-a dus la dracu'
și-i spun morții adorato
de-azi cu tine-mi fac veacul
Viața mea s-a dus la dracu'
doar iubirea o sus-ține
dacă-aude pitpalacul
sigur moare de rușine
Cum iubirea mă susține
când zic morții adorato
numai mort îmi este bine
Doamne iar am încurcat-o
Viața mi s-a rupt în patru
ca o piesă vai de teatru
poezie de Costel Zăgan din Cezeisme II (5 iulie 2008)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!
Unei națiuni de bulevard
Cine-i Eminescu
Bardul meu iubit?!
Unii spun - un geniu
Alții - un tâmpit
Nu există proză
nu șanț scrise versuri
Care să-i cuprindă
Plinul infinit!!!
Cum să nu existe-
Uite națiunea
Scrie - Eminescu
Pământiu la față
Plin de gubăvie
Își plimbă prin teatre
Dulcea maladie
Eu credeam - La steaua-i
Scrisă pentru stele
După națiunea
Pentru vicii rele
[...] Citește tot
poezie de Iurie Osoianu (10 ianuarie 2012)
Adăugat de Iurie Osoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Descântec de viață și moarte
Să fie de dulce, să fie de vară,
Să fie de iarbă ajunsă la brâu,
Să fie de dragoste ultima oară,
Să fie de pietre spălate de-un râu.
Să fie de mine, să fie de tine,
Să fie cumva și de noi amândoi,
Să fie de rău și să fie de bine,
Să fie de mierea ascunsă-ntr-un roi.
Să fie de cer și să fie de munte,
Să fie de mâine, să fie de azi,
Să fie de tâmplele mele cărunte,
Să fie de ceața ieșită din brazi.
Să fie de zi și să fie de noapte,
Să fie de clipa când vrei să și mori,
Să fie de gustul cireșelor coapte,
Să fie de drumul spre Malu cu flori.
[...] Citește tot
poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!
Se duc actorii
Odihnă veșnică, Ilinca Tomoroveanu
Se duc actorii... unul câte unul,
Rămâne scena goală de valori,
Degeaba bate gongul ca nebunul,
Au dispărut și ultimele flori.
Se duc actorii... cine să-nțeleagă
Cuvintele din ochii lor închiși?
Ce neputința clipei... o reneagă,
Cum o făceau și ultimii proscriși.
Se duc actorii... fug înspre cuvinte
Și-nspre tăceri ascunse în amurg,
Când primăvara veșnicia -și vinde
Uitărilor... și ploilor ce curg.
Se duc actorii... teatrul lăcrimează,
Culisele au înghețat de dor,
Iar timpul dușmănos... avertizează,
[...] Citește tot
poezie de Constantin Triță
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Hai, mamă, te-aștept în poemul ce moare...
Hai, plânge-mă, mamă, dezleagă-mi blesteme, aruncă-mi o scară să urc pân' la tine, pământu-i o plagă cu triste poeme și-abia de mai poate să care suspine.
Eu nu mai am lacrimi și iadul mă paște, e-aici la intrare și marea nu poate să stingă nici focul când moartea mai naște un pui de satană ce-mi suge norocul.
Trimite-mi scrisoare, de-un înger mai este dispus să coboare să-mi bată la ușă, sunt singură, mamă, și tare mă doare că versul îmi este doar fum și cenușă.
Femeia ce-o știi, că spărgea stânca-n patru, călcând peste munți ca pe verdea câmpie, e-acum doar o umbră-ntr-o lojă de teatru, ce-ascultă ca surzii și ca orbii scrie...
Mă bântuie moartea și-adulmecă noaptea în care mă lupt pentru-n strop de lumină, dar nu mai e, mamă, nici loc pentru stele și luna aruncă doar flăcări de vină.
Curg lacrimi din ceruri, pustiul ne-mbracă în doliu și morții ne pleacă tot singuri, noi stăm zgribuliți sub al iernii lințoliu și bem dezolanța și lacrimi din linguri
De lut cu inscrpții de iaduri și moarte... hai, mamă, și ia-mă și du-mă departe, acolo pe unde mai e încă soare și viața nu râde, dar nici nu mai doare...
poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Pentru a recomanda secțiunea cu Poezii despre moarte și teatru, adresa este: