Ahile

Duelul

Îmi tremură lăuntrul ca frunzele în toamnă
Privirea-mi şi cu paşii colindă pe alei
Pe ziduri bate vântul dar nu flutură steagul
Străjerii dorm în posturi, şi eu în rând cu ei.
Şi ştiu că dorm,
Aevea fiinţa-mi se desprinde
Şi îşi înalţă capul spre-a se privi de sus
De parcă-n postul sumbru veghează oseminte
Iar sub a lunii pază
Sub pânza ei subţire,
Un alt eu se ridică, un eu ce nu-i de lut.

Pe undele subţiri, lăuntru’ făr’ de valuri
Se-nalţă holograma unu-i război străbun
Ahile cu mândria-i şi patima flămândă
Mă calcă sub călcâiul ce-l face muritor;
El scoborând pe tărmuri îmi tulbură lăuntrul
Iar unda creşte valul, mânat de-acelaş dor.

Eroii toţi în mine vor ca să ia cuvântul

[...] Citeşte tot

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împiedicându-se, Ahile

Ea nu te mai aşteaptă demult, răpită în sine
de o dragoste mare,
ca o biserică goală, în care lumina se subţiază,
prinsă în cârlige de aer,
ca o carte care se citeşte pe sine, ca un sărut sărutându-se,
ca o mână pe sine ţinându-se strâns.

Tu mai faci câţiva paşi, cum făcea Zenon, eleatul,
zăpăcit de acest adevăr uriaş: fericit nu-i cel care aleargă,
ci acela pierdut dinainte de alergare,
acela care se ştie fără de mâini şi picioare.

Nu-i nimic de făcut, e toamnă.
Şi toamna, nimic altceva decât o nouă şi dulce femeie,
îngrijorată puţin de-a sa frumuseţe,
ca o biserică goală, în care lumina se subţiază,
ca o carte care se citeşte pe sine, ca un sărut sărutându-se,
ca o mână pe sine ţinându-se strâns.

poezie de Dorin Cozan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Troieni

Eforturile nostre-s ale unor oameni predispuşi la dezastre;
eforturile noastre sunt ca cele ale troienilor.
Când suntem gata-gata să ajungem undeva,
să prindem puţină vigoare,
să devenim aproape curajoşi şi încrezători,

intervine întotdeauna ceva care ne opreşte:
Ahile sare dintr-un şanţ drept în faţa noastră
şi ne îngrozeşte cu strigătele lui violente.

Eforturile noastre sunt ca cele ale troienilor.
Credem că ne vom schimba norocul
dacă suntem fermi şi îndrăzneţi,
aşa că acceptăm provocarea, gata de luptă.

Dar atunci când sosesc marile probleme,
cutezanţa şi fermitatea noastră pălesc;
spiritul nostru se clatină, paralizat,
iar noi ne strecurăm pe lângă ziduri
încercând să ne salvăm vieţile prin fugă.

[...] Citeşte tot

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călcâiul lui Ahile

Un cimpanzeu, în jungla citadină,
Descoperi natura sa divină,
Putând să vadă chiar şi un ateu,
Că îngloba particula de "zeu".
Îsi puse deci pe frunte o coroană,
De frunze, pe-a sa tigvă roşcovană
Şi sta măreţ pe tronul din liane,
Improvizând un sceptrul din banane.
A început timid, apoi sonor,
Să cucerească voturi în popor,
Instituind curând, fără sfială,
Un soi de dictatură personală.

Dar intr-o zi, ţinând o cuvântare,
Se ridică maimuţa în picioare,
Şi ca să fie mai convingător,
Bătu cu frenezie din picior.
Aceasta-a fost se pare o greşeală,
Fiindcă apărând în pielea goală,
Poporul, până-atunci umil, sfios,

[...] Citeşte tot

fabulă de Valentin David
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu scrii

Tu scrii, baţi la uşă, nu ţi se răspunde,
Acolo, fie au murit locatarii, fie sunt speriaţi,
Fie bolnavi, fie răi, precum în Sodoma, parcă,
Sunt oameni care fug de trecut, alţii, ca bărbosul
Din manuale, se despart de trecut, râzând,
Dar, noi nu cunoaştem prezentul,
Iar viitorul este un joc de ruletă.
Cu ce rămânem? Eu iubesc trecutul,
Ca pe un om îl iubesc, cu păcatele lui,
Unele foarte grave, altele chiar îngereşti.
Săgeata trece prin zid, zidul se prăbuşeşte,
Astfel e cuvântul - acid, poate ne copleşeşte.
Dar vorba prea moale, mieroasă
Poa" să dărâme o casă.
Punct, am spus, m-am făcut mut,
Corbii mi-au scos ochii, Ahile avea şi o inimă,
călcâiul era pentru duşmani, norii bârfesc,
acvariul se visează ocean.
O, de-am putea muri când dorim,
Totuşi iubim, da, iubim.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Painted hearts

Circulă prin oraş zvonul că vor veni
atleţi... femei stranii, atei...
Se va împărţi ca odinioară pâinea pe grame şi molecule, tu te vei extazia când va creşte carnea mieilor de sacrificiu,
vei înghiţi aerul care clipoceşte şi te vei trezi
mai a dracului decât rutina...

Uşile metroului îţi asigură poezie vie cu mormane de suflete aşezate în echilibru şi gleznele femeilor proptite de fiecare respiraţie.
Sunt în cădere liberă printre explozii de crime, resturi de meteoriţi şi târguri de carte;
aş mai putea agăţa faguri la geam, o batistă deznodată şi întreg ritualul de infrumuseţare al mamei?
Încă nu a început campania de îndrăgostire,
poate nici setea de a vieţui incomod,
dar întunericul arde vitralii şi devoalează painted hearts.

Îmi este teamă că se vor întoarce după călcâiul
calcinat al lui Ahile
Şi vor bea din lava oraşului, precum funcţionarii din ministere, secunde.
M-ai închis cu o singură mână în aula Poetului -Templier şi ai ipostaziat emoţiile,
ca pe nişte graţii,
atunci când în oraş era pană de curent.
Aşa vin toate iubirile: un scurtcircuit şi o ladă cu bere!

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sic tranzit gloria mundi

am urcat pe acropole
şi am găsit sentimentele
întruchipate în coloane
ioniene şi doriene
care se târau prin timp
spre infinit...

agora lui pericle
se dărâmase,
secolul lui murise,
polisul rămăsese pustiu,
numai elegiile lui hesiod
aminteau de zvonurile
serbărilor
şi de urletul mării
prin care se mai zbăteau zeii
sub horele stelelor
ascunse în strălucirea
frunţii poetului,
blând zefirul mângâindu-i

[...] Citeşte tot

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (13 aprilie 2010)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Caii lui Ahile*

Privindu-l pe Patrocles mort
– cel atât de viteaz şi de viguros, atât de tânăr –
caii lui Ahile au început să lăcrimeze;
natura lor nemuritoare s-a revoltat
în faţa acelei lucrări a morţii pe care trebuiau s-o privească.
Şi-au înălţat capetele, şi-au scuturat coamele,
au bătut pământul cu copitele
şi l-au plâns pe Patrocles, văzându-l fără viaţă, ucis,
doar carne şi-atât, cu flacăra spiritului stinsă,
dezarmat, fără suflare,
întors de la viaţă la marele Nimic.

Zeus a văzut lacrimile acelor cai nemuritori şi i-a părut rău.
"N-ar fi trebuit să fim atât de necugetaţi
la nunta lui Peleus," a spus.
"Mai bine nu v-am fi dăruit, nefericiţi mei căluţi.
ce treabă aveaţi voi acolo jos,
printre pateticile fiinţe omeneşti, jucării ale destinului?
Voi nu cunoaşteţi moartea, voi nu veţi îmbătrâni niciodată,
şi, totuşi, suferiţi pentru nişte dezastre efemere.

[...] Citeşte tot

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rea credinţă

Motto: "Deşi suntem de acord cu multe lucruri relatate de Homer,
cu acesta nu suntem de acord... şi nici cu Eschil nu suntem
de acord, când el o face peThetis să spună că Apollo
a cântat la nunta ei, celebrându-i copilul:

‘cum că el nu se va îmbolnăvi niciodată, va avea o viaţă
lungă şi toate binecuvântările vor pogorî asupra lui;
iar când el a promis aceste daruri inima mea s-a umplut
de bucurie. Şi-am sperat că buzele divine ale lui Apollo,
cel fluent şi limpede în arta profeţiei, nu se vor dovedi false.
Însă el, care a proclamat aceste lucruri....
el este cel care mi-a ucis fiul...' "

(Platon, Republica, II-383)

Când Thetis şi Peleus s-au căsătorit

[...] Citeşte tot

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ulise

Nu-i niciun profit în faptul că un rege leneş
Zace acasă lângă sobă, printre pietroaie sterpe,
Alături de vârstnica lui soţie – eu fac legi şi ţin judeţ
Pentr-un neam sălbatic de oameni, nişte trântori
Care mănâncă, dorm şi care nici măcar nu mă cunosc.
N-am de gând să mă odihnesc după lunga călătorie:
Îmi voi bea vinul vieţii până la drojdie.
Întotdeauna când m-am bucurat mult, am suferit mult,
Împreună cu cei care mă iubeau sau singur, pe ţărm.
Iar atunci când vijeliile ploii biciuite de ploioasele Hiade*
Au învrăjbit cumplit marea-ntunecată: am devenit un nume;
Cutreierând mereu cu inima fămândă,
Am văzut şi-am cunoscut multe, oraşe şi oameni,
Obiceiuri şi clime, adunări şi guverne –
Niciodată ultimul, ci, dimpotrivă, onorat de toţi;
Eu, beat de plăcerea luptelor cu oameni pe măsura mea,
Departe pe câmpiile răsunătoare-ale vântoasei Troia.*
Sunt o parte a toate pe care le-am întâlnit;
Iar experienţa e o arcadă prin care licăre
O lume necunoscută al cărei orizont se tot îndepărtează,

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Alfred Tennyson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!