Poezii despre apă și oxigen
poezii despre apă și oxigen.
Metafizica glasului
Scrierea este răsuflarea inimii. Prin scriere
omul poate primi oxigen din
copacii păsărilor
din piatra brazilor
din focul apelor.
Prin scris omul își definitivează
conturul
și fundalul
și idealul
în care nimeni sunt toți.
poezie de Alin Ghiorghieș
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Pătrat în stele
Când eram cu gândul prin văzduh,
am văzut două entități,
ce pe parcurs s-au scurs
pe hărți,
și-am simțit senzația de déjà vu.
Cu fiori reci mi-am șoptit
"Eram noi" - oxigen și apă,
poli contrari ajunși la metastază.
Am vrut să fim de-o parte
și acum,
mă respingi ușor.
poezie de Antonio Mihai Vanț
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Raiul e prea departe...
Vreau să mă scufund
Spre fundul apei,
Mai adânc și mai adânc,
Până când voi rămâne fară de oxigen.
Caut adâncurile de comori,
Dar nu găsesc nimic
Sunt numai gunoaie
Apoi vin sus,
Doar pentru a mă scufunda din nou.
Vreau să mă avânt ca o pasăre.
Să fiu liberă ca ziua de mâine.
Vreau aripi pentru a obține,
Un zbor pe puntea raiului.
Branhiile sunt, de asemenea, eficiente
Ca să mă pot ridica la suprafață,
Iar în caz de cădere liberă,
Aripile mă ajută,
Să revin pe pământ.
Pământ, aer și apă,
[...] Citește tot
poezie de Eugenia Calancea (27 iunie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cinetică iarna / icter de zăpadă
Idolatrizez fulgii de zăpadă
lipitori întinse haotic
peste jacheta plină cu ochi
și guri ce mestecă ochii
în permanență.
Jacheta îți aparține
la fel și conul de praf
la care lucram seara
când dormeau lipitorile
iar fulgii erau și ei
mai colorați ca niciodată
mai cocheți decât zorii
mai frumoși decât norii
mai așchii decât o țeapă.
Nomad să le fiu fulgilor stăpân
părintele intransigent
cum din metal se face oxigen
și gura ta e oxigen și larvă
[...] Citește tot
poezie de Antonio Mihai Vanț
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Prospect de iarnă
frigul are ceva fascinant
în văile de ape piatra
își strânge mușchii într-unul rotunjit
și murmură
fără nici o întrebare dansul priculiciului
câinii mușcă din pământ
ce-ar putea spune când trag sănii
și mușcă din pământul înghețat
cum să-l apere
nu-l înțeleg
și n-au făcut niciun legământ
cu lumea
ce consumă iluzii cu dinți mai albi
gătită cu rochiță scurtă și fundițe în păr
mlaștina e onestă până la capăt
ca un demiurg conservă istoria
aruncă mânușa pune pariu pe viață
melci se nasc în adânc
oamenilor le mai aparține corpul
un cactus
[...] Citește tot
poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Așa s-a tocmit cu moartea, chiar în prag de amiază nimeni nu i-a ghicit traseul, Klara dansa între viață și moarte pe un stâlp de telegraf
Pe la zece plus sfertul academic
pe când soarele tolerase în preajmă
câțiva nori zmeurici și jucăuși
s-a desprins de sin
ca o capsulă autocomandată
fără să-i pese de comenzile destinului
/ mai întâi și-a verificat nervii
trecându-i prin beregata dracului său păzitor
și prin vastitatea întunericului
ca printr-un borcan cu marmeladă
l-a chircit pe caldarâm
ca pe un pui de bogdaproste
/ prin urechi, prin ochi, prin colțul gurii
a început să i se prelingă sufletul
negru ca smoala încinsă
era mare desfătare în jur
organele intraseră într-un joc de pantomimă
acompaniate fiind de-un râsu-plânsu
și câteva gânduri
uitate la presat printre vaite
[...] Citește tot
poezie de Lucian Alecsa din Ținutul Klarei (2005)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cuget târziu
Am dedus că viața pâmânteană ar deveni o adevărată peliculă divină,
dacă oamenii nu s-ar speti să o aglomereze cu viitoare religve materiale,
ci s-ar înfrupta mai des din bucătăria frumuseții ei spirituale,
care prin legile înțelepte va înflori sănătatea, fericirea și pacea sufletească a omenirii.
Am învățat că nu râvnesc și să nu imit pe nimeni niciodată, pentru fericirea searbădă a confortului material,
dar să fac tot posibilul să arăt oamenilor din jurul meu cât de aproape și de sănătoasă este fericirea spirituală,
trebuie doar să o dorească cu adevărat și să respecte câteva norme elementare de morală,
apoi trăgând linie de fracție să calculeze cu mintea sufletului câtul dintre fericirea materială și cea spirituală și să aleagă.
Am înțeles că nu întâmplător viața pământeană are scară de valori,
dacă pe ea nu se coboară măcar o dată în infernul mizeriei morale nu avem cum să râvnim la caracterul frumos al înțelepciunii.
Am dedus că în travaliul vieții pământene, iubirea umană ridicată mai presus de cea Divină, transformă viața oamenilor în episoade dramatice și poate educative până la sfârșitul ei.
Am înțeles că oricât de ateistă și nesaturată este stiința omenirii, în fața neputinței și a morții îngenunchiază la picioarele Divinității cerându-i cu pioșenie ajutor și îndurare.
Am dedus că oamenii ațâțați de poftele cunoașterii, dezgroapă barierele enigmelor îngropate de frământările trecutului, eliberând odată cu ele și blestemele lor.
Am înțeles că energia apei este însetată de sărutul rece al pământului ca plămânii focului de oxigen, ca aripile aerului de libertatea mișcării și ca omenirea de fericirea supremă, încă umbrită de caprici ispititoare.
[...] Citește tot
poezie de Valeria Mahok (martie 2008)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!
Participă la discuție!
Miere și sare ( extras)
Cât ține dragostea?
Cât un balon de sticlă mânuit cu grijă
sau cât două orhidee de seră lăsate-n viscol
sau cât o nicovală imobilă de oțel
călită la flacăra unei suduri inexorabile
sau uneori dragostea poate dăinui
cât șase fulgi, șase fulgi hexagonali de nea,
șase fulgi hexagonali de nea plutind în aer
sau cât jurământul dintre oxigen și hidrogen
într-un pahar cu apă de izvor
sau cât ochii de pe bancnotele de-un dolar
sau cât două dorințe călărind
pe-o pală de vânt iarna în zori
sau cât piatra de temelie a unui altar antic
menținut sacru pentru rugăciunile tale intime
sau cât praful ridicat într-o trombă solemnă
purtată de vânturi schimbătoare.
Există sanctuare care păstrează mierea și sarea.
Există cei care risipesc și care cheltuie.
[...] Citește tot
poezie de Carl Sandburg, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ce combinație...
Cum tot este-o alcătuire din elemente disparate;
Cum om fărâmă-n plămădire-i și lumea-i om în unicate?
Cum gându-i o înlănțuire de ergi înșiruiți... conștiință?...
Cum nu-i și fier, din plăsmuiri ce sunt... cum de nu-i ființă?
Cum cuarțul, ce-n cristale ține, e evident că de el știe,
Cum și carbon și musca țețe au toți tipar de cum să fie?
Cum doar amestecul contează, toate la fel sunt în... ființate?
Cum calciul îmi alege osul să-mi fie... și nu scoici uscate?
Cum apa, ce-o țin, nu mă-neacă, este și lacrimi și oceane?
Cum dorul se-nfiripă el singur, însămânțându-mi-se aleane?
Cum foc și arde și se-mparte și-n inimi... și-i tot el un scrum?
Cum timpul nu-i, nu el se mișcă, doar noi parcurgem știut drum???
Cum aerul omoară pește, ce tot din oxigen respiră?
Cum pomul frunza-și încrețește și nu-i la nimeni clorofilă?
Cum știe dragostea chimie și cum chimia nu iubește?...
Cum omul este tot secrete și nu știe singur ce este?
[...] Citește tot
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 septembrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ilustrată către Univers
Priveam, pe cer și mă pierdeam în fond de iunie, în albastru...
Era sublim, culoare de penel, de-un uniform de digital robotic.
Trăiții în multe dogme, nu o știm, că stăm în ambient majoritar azotic
Și credem doar, că-un oxigen minoritar... ne scapă de dezastru.
Priveam, pământ ciocolatiu spre bej, sau mai închis, spre un sort de negru...
Nu seamănă a nimic, e un amalgam, nu poți să spui nicicum că e frumos.
N-am înțeles cum de superbul, tot din el, se înalță- atât de maiestos
Și cum de e suficient de dur, să ne suporte, și să fim... un univers integru.
Priveam, pierdut, eram lângă un râu în ropot neîncetat, cu prăvălire...
Din analiză nu-mi ieșea, din calcul, rațiune, nicio știință, istețime,
De unde curge într-una, atâta apă, cine-o urcă și la o-astfel de înălțime,
Și cât de moale este, totuși, nu o pot înfrânge, nici de un gigant de-aș fi... nu fire.
Priveam, nisipu-înfierbântat, mă tot gândeam ce e, siliciul în grăunte,
Volumul colosal cernut, ce prin frecare în gigant de timp a fost zdrobit...
Și cin' l-a transportat din litoral, sau invers, din deșert l-a împărțit;
Peste, în mărime, decât piramide, chinezescul zid, chiar peste Everest.. ce-i munte.
[...] Citește tot
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
<< < Pagina 1 >
Pentru a recomanda secțiunea cu Poezii despre apă și oxigen, adresa este: