condiţia umană şi superlative

Arta de a fi elev

Este cea mai frumoasă şi mai dificilă artă
din lume unică şi irepetabilă Toată lumea
o ştie pe de rost Însă nimeni nu o cunoaşte
Fiecare elev îşi inventează arta sa luând lu
mea de la capăt În fiecare copil Dumnezeu a
sădit o cale Cu fiecare copil adevărul vine din
nou în lume Condiţiei umane i se mai dă o şansă
Adevărul Binele şi Frumosul vin în fiecare zi la
şcoală
Numai Libertatea totuşi are zece minute pauză

poezie de Costel Zăgan din Ode gingaşe (8 septembrie 2020)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tablou

Arta cea mai înaltă se întoarce totdeauna la fragilitatea condiţiei umane.
Francis Bacon

Nu pot vorbi de durere, Doamne,
Nu se aude geamătul din gura deschisă
Strigătul mut – împietrit în cuvânt
În pânza lui Bacon – a disperării mele.

Ţie îţi vorbesc prin tăcere, Doamne,
Cu surda culoare din abisul vopselei.
Jale sau tristeţe, durere sau dârzenie?
Oare are însemnătate fondul disperării?

Te strig prin tăcere, Doamne.
Cuvintele au luat forma penelului.
Oare Tu îmi înţelegi durerea, Doamne?
Oare ea înseamnă ceva? Înseamnă ceva?

poezie de Zofia Walas, traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de alejandro
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar poetul

Gestionar de vise, rebel al condiţiei umane,
Peregrin solitar pe-orbite necolindate încă,
Are cel mai frumos rost ce poate să emane
Din doru-i nemărginit şi-o ispită adâncă.

Cu-aripi de cuvinte spre crugul sideral,
Înalţă perle de gând în zboruri asumate,
Le transcende-n sacrificiul atemporal,
După o existenţă de tăceri nestemate.

Învinovăţit de iubiri perpetuum mobile,
Numai poetul scrie cu raze de lună
Prefirate-n clepsidra cu metafore nobile
Pe care le nemureşte-nainte s-apună.

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Psalm imprevizibil (Turul victimelor condiţiei umane)

Viaţa nu-i totuşi pantă spre moarte
visul Doamne creşte ca o stâncă
o veşnicie mai avem până departe
ceru-i poate lacrima cea mai adâncă

Visul creşte Doamne ca o stâncă
Dumnezeu nu-i nici pătrat nici rotund
de bucurie sufletu-i gata să plângă
în care lacrimă Doamne să m-ascund

Dumnezeu nu-i nici pătrat nici rotund
mai este o veşnicie până departe
până acolo Doamne până când
viaţa nu-i totuşi pantă spre moarte

Chiar dacă visul creşte ca o stâncă
chiar dacă lucrurile-s gata să plângă

poezie de Costel Zăgan din Cezeisme II (25 iunie 2013)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aplaudând existenţa cu bătăile inimii

Lumina adormită se trezeşte şi coboară în oameni,
Dumnezeu o semnează cu boabe de mărgăritar...

În condiţia umană,
debutez în fiecare dimineaţă;
chiar dacă,
de cele mai multe ori,
sunt acelaşi,
de fiecare dată,
fac cunoştinţă cu mine.

După ce-mi fură,
de sub pleoape,
ultimul vis,
zorile îmi legitimează debutul.

Descărcat de povara sfâşietoare a viselor,
trebuie să iau singurătatea aşteptării de la capăt
(într-un fel sau altul,
toţi suntem urmăriţi de sisificul destin),

[...] Citeşte tot

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plaja de la Dover

Marea e calmă-n seara asta. O lună plină
Pluteşte peste ape. Este ora mareelor înalte.
Sclipeşte şi-apoi se stinge o lumină
Pe coastele franceze; stâncile Angliei, solide,
Licăresc, dincolo de golful adormit.
Vino la fereastră, aerul serii e plin de nestemate!
Lângă lunga linie-înspumată, spre răsărit,
Unde marea întâlneşte pământul luminat de lună,
Ascultă! Ascultă mugetul scrâşnit al pietrişului
Rostogolit spre larg şi-apoi depus de valuri, rând după rând,
Pe ţărmul cel abrupt, cu scoicile-împreună;
Ascultă cum se-nalţă, cum cade şi cum se-înalţă iarăşi
Într-un tremolo-înăbuşit, predominând
O notă întotdeauna tristă – căreia-i devenim şi noi tovarăşi.

Sofocle, cu multă vreme înainte,
A auzit acelaşi vuiet pe faleză, la Egeea,
Şi, reflectând asupra condiţiei umane, i-a venit în minte

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Matthew Arnold, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Selenopoem

trăiam printre pereţii unei irealităţi care devenise mitologie
fuseseră dezgropaţi idolii mai vechi sau mai noi
lumea li se închina
însă nu aceasta iustra condiţia umană
mesajul decriptat printre săpături de arheologi ai clipei
trecea pe deasupra ca şi cum vuietul morţii
se-ndepărta de sufletul celor care-şi părăsiseră trupurile
şi acum se hrăneau cu vorbele atârnate în hieroglife de aur
fusesem întrebat dacă eu cunosc mesajul celest
răspunsul a rămas suspendat la jumătatea distanţei
dintre mine şi lume dintre mine şi lucruri
dintre revelaţie şi ceea ce nu mă poate pierde
nu vorbeam zile în şir
iar dacă trebuia să aflu ceva despre prezent
exprimarea celor cu care intram în contact
devenea familiară ca şi cum ne-am fi văzut de curând
mitologia clipei & anilor & a luminii
transforma discursul în fantastice însoţiri ale sinelui
totul devenea atât de aproape atât perceptibil cu inima
din cel mai frumos poem al lui borges

[...] Citeşte tot

poezie de Cătălin Al Doamnei
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Celor amuţiţi

O, nebunia marelui oraş, căci seara
Lângă zidurile negre copaci handicapaţi se holbează,
Din mască de arginţi spiritul răului priveşte;
Lumină cu magnetica ostatică izgoneşte pietrificata noapte.
O, scufundatul dangăt al clopotelor de seară.

Curvă, ce-n averse de gheaţă un copil mort naşte.
Turbat biciuie mânia Domnului fruntea obsedatului,
Epidemie violetă, foame, zdrobeşte verdele ochi.
O, râsul oribil al aurului.

Dar linişte sângerează-n întunecate mute grote umane,
Adaugă din metale dure capul ispăşit.

Comentarii

Poezia urbană este considerată una dintre domeniile caracteristice expresionismului. Cu toate acestea, fenomenul este mai vechi, naturalismul a preluat deja motivul oraşului, pentru a menţiona doar puţinul cunoscut Julius Hart cu textul său "Berlin" din 1889. Dar, de asemenea, în contracurentul naturalismului, subiectul se găseşte şi la Hugo von Hofmannstahl în "Vezi oraşul" din 1890.
Principalele motive ale oraşului în expresionism sunt fabricile, zgomotul, lumina electrică, prostituţia, sărăcia, bolile. Acestea le putem uşor găsi în textul lui Trakl. La prima vedere, însă, irită imaginea ""dangătul clopotelor de seară". O imagine care pare să aparţină unei alte zone. Dar se poate găsi şi în "Dumnezeul oraşului" al lui Georg Heym (1910), în versul "Clopotul bisericii în număr extraordinar / Se clatină pe marea turnurilor negre".
La Trakl, sunetul clopotelor este "scufundat" - ca şi cum ar fi aparţinut unei alte zone, unde noaptea a rămas şi astfel şi perioadele de tranziţie, cum ar fi seara "clopotelor de seară". Căci noaptea este "reprimată" în poemul lui Trakl, "Lumină cu magnetica ostatică". Ne putem gândi în mod concret aici la lumina electrică. În 1902, primele şase lămpi cu arc voltaic au fost instalate la Viena. Textul l-a început, probabil, în noiembrie 1913, la Viena, sau ulterior la Innsbruck.

[...] Citeşte tot

poezie de Georg Trakl din Versuri - traducere, prefaţă şi comentarii de Christian W. Schenk, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Hyperion
Comentează! | Votează! | Copiază!