cuvinte şi gravitaţie

Cântec

Deodată aerul a împietrit în jurul meu
şi se izbesc de el cuvintele zvârlite
şi se-nroşesc, şi-aşa rămân mereu,
din ce în ce mai lungi şi mai rărite.
Şi simt cum gravitaţia se mută
în mine însumi, din afară
şi brusc pe globul inimii îmi cade
lumea, când trupul încă-mi zboară.

poezie celebră de Nichita Stănescu din Oul şi sfera (1967)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atracţie universală

Zdrelesc
în pietre
tăceri,
custuri de gând
sângerând.

Venerez
gravitaţia
Clipei!

Croiesc
acronice apusuri
inimii
până la sorocul
Cuvântului.

Şi nici atunci
nu se va fi sfârşit tot
ceea ce am avut.

[...] Citeşte tot

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peretele din faţa mea

peretele din faţa mea nu există,
tavanul e prelungit până-n nori,
spaţiul gol e o transă în care merg ucigând gravitaţia.
toate slăbiciunile se risipesc în neant,
pe buze cuvintele sunt vii,
infinitul e o sincopă ce rămâne în urmă.

copacii se-ntorc cu faţa la mine
născocind păduri din frunzele alungate.
se nasc cuvinte neîntrebate
modificând lumina, încetinind timpul,
atacând zidul cu miros de lună,
iar pe banca aceea goală din parc a rămas o movilă de gânduri.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imponderabilitate

În colţul meu de lume,
nu mă împovărez cu imponderabile;
nu câr(co)tesc sub legea gravitaţiei.
Dar, a ieşi din atmosfera gândului
şi a face să rodească litere-n cuvinte
pe brazdele lunii,
având înfipte ghearele hăului în spate,
îndeobşte, e o calitate.
În realitate,
într-un spaţiu sceptic,
de oarecare relativitate,
răbdarea semenilor
este cea care le dă greutate.

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zeno cuantic

Versul meu?
– un fel de apă vie,
o transcendere-a fiinţei dinspre filosofie.

În logica binară a existenţei,
asumându-şi inerent spectacolul imanenţei,
pe calea undelor gravitaţionale – arhetípale
ia formă de conuri de lumină dureros de reale,
însă – din miezul conceptelor simple, atemporale,
având ştiinţa acută a (s-)ensului
cu propria fiinţă urcând
pe scara infinită
a universului,
ca un gest
ritualic –
versul meu
dezlimitează învolt
mirajul obiectiv al cuvântului –
întruchipări în spaţiu şi timp ale gândului,
astfel încât faţă-n faţă cu viaţa, dedalic,

[...] Citeşte tot

poezie de Dumitru Găleşanu din Tratat pentru nemurire (13 septembrie 2016)
Adăugat de Dumitru Găleşanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îi mulţumesc hârtiei

pentru gravitaţia pe care o are
Şi pentru care
nu se desprind
şi nu cad
cuvintele.
Nici literele nu se împrăştie
pe jos, să le călcăm în picioare.

Îi mulţumesc veiozei
care luminează ca un soare
şi încălzeşte consoanele
să încolţească
în vocale.

Le mulţumesc acestor taste.
Sunt cele mai rapide ţestoase.

Îi mulţumesc nesomnului
care îmi adună puterile
pentru a doua zi.

[...] Citeşte tot

poezie de Doina Postolachi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am născut bătrân şi înţelept

nimeni nu gângurea ca mine
ţipam retoric şi căscam filozofic
toţi mă credeau pe cuvânt
mă iubeau ca pe o minune dintr-o zi de 13
dar cu cât apăsarea idioată a gravitaţiei
se tot lăsa pe înţelegerea mea siderală
am devenit din ce în ce mai tâmp
nu mai ştiu să ţip întrebări deştepte
nu mai emit enunţuri axiomatice asumate
ca şi cum firescul nu ar mai fi aşa complicat
ba pot spune că am învăţat o tăcere tristă
cu fiecare nouă diplomă agăţată de tavan
iar într-o zi o să mor din prostie
mult prea tânăr ca să mai ştiu ceva
întors cumva la primele mele cuvinte
şi nu va niciun bai

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

El vrea

el vrea să fugă din unghiul acela
părăsit de soare.
îşi ia cu el tăcerea cu care şi-a măsurat lacrimile,
neprihănirea violată de indiferenţa oamenilor,
cuvintele ude după ultima căutare
neînţelesului drum al tinereţii.

catedrala cu ziduri groase
şi-o gravitaţie înfiptă-n pământ
a întârziat la întâlnirea cu el.
visul curcubeului l-a dezlegat
pentru o secundă de lume.

păşeşte pe tărâmul refuzat palid, timid
cu respiraţia în neuitare.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-a mai rămas

n-a mai rămas nimic
din nuanţele ce-mpodobeau lumina.
lucrurile s-au camuflat în galbenul pereţilor,
cuvintele s-au topit într-o rotire altfel,
în golul tot mai mare au coborât iluziile fără gravitaţie.

târziul umflat cu minute false
a stors lacrimi neputând să vorbească,
sunetele libere au plecat dincolo de ziduri.

am strâns neliniştea ce bântuia prin spaţiu
şi am clădit-o în muntele meu alb
îndurerându-mi tălpile
să nu poată găsi drumul ce duce spre tine.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mirare

s-a născut o mirare
în cutele cămăşii cu mâneci suflecate
lăsându-se asurzită de tropotul miresmelor uitate.
cu aer în buzunare,
inima peticită prin colţuri,
plete-n vânt,
o modelare rotundă a destrămării
apleacă pereţii într-o gravitaţie sigură.
din cuburi de gheaţă sar cuvintele colorând aerul roz,
cea mai dulce literă îndulceşte cafeaua.
iadul şi raiul au aceeaşi tărie de împietrire şi despietrire
a sentimentului pârguit între buzele mirate.
pământul exersează din nou mersul în cosmos
deschizând o altă poartă.
îmi umblă prin cenuşă o trezire adormită din existenţă,
niciun gol de cuvinte,
lumina nespartă picură domol
deşteptând elegii eterne.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!