Alexandru Pop

Ia-ţi înapoi coroana

Totul este atât de simplu, de uşor... trebuie doar să ne dăm pe noi la o parte.
Asta e adevărata provocare, despre asta e vorba în Trezire, Iluminare.

Sub tot noroiul şi sub toată durerea se ascunde, gata să răsară, o mică floare.
Nu e a nimănui, şi nici nu are nume, însă e mai valoroasă decât toate bogăţiile din lume.

E floarea sufletului. Un simbol al simplităţii, un talisman fragil ce face însă faţă greutăţii.
De orice mărime sau tonaj, de pe orice meleag şi aparţinând oricărui peisaj, al minţii.
Da, ea este floarea pe care o poartă în suflet sfinţii.

Asemenea lor aspiră să fii, alege să iubeşti atunci când poţi răni.
Alege să asculţi atunci când poţi vorbi.
Alege să fii în Prezent atunci când gânduri pe cerul minţii tale poţi urmări.

Fă asta şi vei vedea, că soarele însuşi va coborî din cer şi-ţi va lumina inima.
Inima îţi va colora la rândul ei vorba, vorba îţi va dicta fapta iar spontaneintatea îţi va înlocui harta.

Nu te voi certa, pentru alegerile tale, nu te voi judeca pentru conţinutul gândurilor tale.
Nu asta sunt aici să fac.

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acelaşi pici

Trăieşte ca şi cum nu ai avea nicio posesiune,
Nimic pe care imperiul minţii tale să pună sechestru.
Gol precum vântul, translucid şi efemer precum gândul.

Ce ţi se poate întâmpla rău, atunci când mergi în tandem cu potopul?
Îţi surâde norocul, dacă pe cerul minţii tale stau agăţate întrebări existenţiale,
Ca: "De unde vin?", "Unde mă duc?", "Pentru ce mă aflu aici, pe bucata asta de pământ?".

Ca un pici, pierdut de mama sa în magazinul mare,
Ce năpădit de lacrimi reci şi grele, o caută disperat printre mormanele de haine.
Aşa sunt şi adulţii, care deşi înalţi ca munţii,
Tot îşi mai plâng de milă, dezorientaţi cum e zapada atunci când vede o cămilă.

Salvarea nu stă în următorea pastilă,
Care precum un cântec de leagăn, te mai adoarme pentru înc-un veac.
Ce păcat, că ne adormim copiii din cinci în cinci secunde, în loc să-i lăsăm liberi să zburde.

Copilul interior, la fel ca cel de-afară,
Nu vrea decât să urce-n pomul minţii, să-şi urmărească de-acolo părinţii.
Gândurile nu-l doboară, stolurile de emoţii nici că reuşesc să-l dea afară.

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alege viaţa pură

Prea ocupat, ca să priveşti realitatea,
Gol pe dinăuntru, ţi-ai vândut de mult identitatea.

Vrei echitate?
Tu tot mai crezi că libertatea e undeva, departe?

Îţi laşi visele deoparte, ca pe o carte, prăfuită pe o masă de sticlă ce nici nu coboară dar nici nu ridică,
Nimic, căci "ceva-ul" pare prea greu,
Plăcerea îţi stă acum în monezile ce te privesc din portmoneu.

Lupţi împotriva dogmelor şi a sistemelor,
Însă îngenunchiezi la picioarele consumerismului şi antenelor.
Ştii deja că nu îţi face bine, să fugi de umbra ce se tot ţine după tine,
Să negi superficialitatea ce ţi s-a lipit de minte ca mierea de albine.

Nu este dulce, şi nici nu a fost vreodată,
Băiat sau fată, needucat sau educată, lumea tot pare nedreaptă.
Strânge-ţi laolaltă, forţele ce par să te fi părăsit, interoghează gândurile ce îţi repetă zi de zi că nu eşti văzut, dorit sau iubit.

Respiră pe beat, şi lasă-ţi inima să cânte odată cu tine, dezbracă-te de judecată şi sari gol în marea caldă,

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altul îţi este drumul

Mă uit la tine şi suspin, ştiindu-ţi dinainte soarta,
Îţi ţin în a mea privire chipul fragil, o formă cum nu mai există alta.
Suspin nu din tristeţe, ci cu ascunsă bucurie,
Conştient fiind de vremea ce va să vie.

Poate că nu înţelegi nimic acum, totul în jur părând difuz,
De parcă viaţa ţi-ar fi închipuirea unui zeu păgân, ursuz.
Poate că cerul îţi pare departe, şi simţi pământul rece şi neprimitor, mult prea aproape.
Poate că te întrebi, cum m-am întrebat şi eu odată,
Oare această lume e un accident, sau există ceva ce ţine totul laolaltă?

Te-ai îngrijit cu sârguinţă de sarcinile lumeşti,
Ai învăţat să scrii, să citeşti, să desenezi şi să munceşti.
Simţi totuşi că ceva lipseşte, de parcă cineva a rupt o pagină din propria-ţi poveste.
Este această lipsă, cea care nu îţi dă pace, oprindu-te din a trăi cum inimii tale îi place.

Şi poate crezi că nu ai încercat destul până acum,
Că poate toţi ceilalţi din jur sunt sănătoşi, şi tu nebun.
Par a fi atât de fericiţi, fugărind apusul şi încercând din răsputeri să ignore neajunsul.
De ce să nu faci şi tu la fel, îţi zici, de ce să te scuturi de praf, de ce să te ridici?

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calea

Te trezeşti în fiecare dimineaţă, şi chiar acolo, în momentul dinainte de a deschide ochii şi a ţi se porni mintea, este pace şi linişte. E acea moţăială plăcută, o stare pe muchia dintre vis şi realitate.

Unii ar putea numi-o lene, dar e ceva mai mult de atât - o stare de o potenţă incredibilă; o stare în care totul pare realizabil, în care greşelile sunt doar reuşite deghizate. Poate că de asta ne place atât de mult să stăm acolo - e cald şi bine, ca în braţele bunicii sau ale mamei, genul acela de invincibilitate şi vulnerabilitate deopotrivă.

Cum ar fi oare ca totul să ia naştere din acea stare? Să luăm decizii şi să creăm din acea stare. Cum ar fi?

Ştim amândoi însă, că oricât ne-am strădui, nu o putem convinge să rămână - ca o persoană iubită pe care ai rănit-o, şi căreia orice i-ai spune, tot nu te va ierta.

Pe măsură ce mintea se trezeşte la viaţă, această stare începe să dispară. Cu primul gând apare prima dorinţă. Ceva ne acaparează încetul cu încetul lumea - un fel de nemulţumire, o încordare ce ne menţine într-un antrenament continuu, dar care în loc de muşchi, ne dezvoltă mai degrabă confuzia, neliniştea şi neîncrederea în propriile forţe.

Ne ridicăm din pat, şi înainte de a ne aşeza tălpile pe pământ, ne amintim brusc de toate planurile pentru ziua respectivă. O mulţime de obiective, principale şi secundare, oameni de întâlnit şi lucruri de pus la punct, toate încep să ne bâzâie din ce în ce mai zgomotos în minte, ca albinele unei colonii ce se trezeşte la viaţă. Din acel punct, deşi fizic ne-am trezit, ne prelungim în continuare somnul. Doar că ăsta nu e un somn obişnuit, nu e deloc ca locul din care am venit. În somnul ăsta durerea pare să ne ajungă până la oase, care ne dor; ne trecem mâinile prin foc, în joacă, dar focul de data aceasta nu ne mai iartă. În somnul ăsta singurătatea nu mai e deloc melancolică, poetică şi dulce, ci mai degrabă ne-nfioară; parcă nici iubirea nu mai e aşa uşoară, ne uităm în jur şi aflăm că în acest somn putem răni cu "iubirea" noastră. Mergem pe stradă, iar în vitrinele librăriilor vedem cărţi întregi despre această "iubire". Manuale groase de instrucţiuni - ce să faci, ce să nu faci, cum să-l atragi pe cel pe care-l placi.

Ah, ce iubire complicată; cine ar fi crezut că mierea poate fi amară?

Nu înţelegi nimic din toate astea şi sincer, nu te pot învinovăţi. Ce te-nfioară însă şi mai tare, este că îţi dai seama că poţi trăi aşa o viaţă-ntreagă - mulţi din jurul tău încă o fac. Pentru că nimeni nu e dispus să-i ia locul altcuiva în poveste, toţi sunt prea ocupaţi să îşi rezolve propria dilemă. Aceeaşi dilemă, de fapt: Unde este iubirea? Nu "iubirea", ci Iubirea.

Unde este simţul acela al siguranţei dincolo de siguranţă, al zborului neîntrerupt, al dansului în care ştii deja muzica şi paşii? De ce nu este aici?

Ce rost mai are viaţa, dacă nu poţi cânta chiar dacă nu ai voce?

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calul nărăvaş al minţii

Aşa cum recolta are nevoie de ploaie ca să crească şi focul are nevoie de vânt ca să se-nteţească, la fel şi mintea noastră are nevoie de meditaţie ca să se liniştească.

Meditaţia nu este despre fixare, ci mai degrabă despre decongestionare. Nu este ca şi cum îţi lipseşte ceva şi trebuie adăugat, ci mai degrabă ai prea multe pe cap şi trebuie să le oferi în dar.

Oferă-ţi gândurile în dar liniştii.
Oferă-ţi agitaţia pradă tăcerii.

Nu ai de ce să vrei să controlezi această zbatere - mintea e ca un deţinut ce îşi fixează singur lanţurile şi apoi se roagă pentru libertate. Nu îi asculta lamentarea, nu îl salva, pentru că nu asta vrea. E singura dată când nu e nevoie să fii erou; e singura dată când ceea ce se zbate, trebuie să piară. Nu există final fericit în acest film, dar ah, ce fericire după ce se termină.

Calul minţii e unul nărăvaş - într-un moment te înalţă la ceruri, doar ca în următorul să te trântească la pământ. Încerci să ţii frâiele în strânsoare, dar cu cât încerci mai mult cu atât îi alimentezi forţa mai tare.

Soluţia? Nu îl stârni, lasă-l să zboare.

Nimic nu poate opune rezistenţă la nesfârşit - va exista un moment în care se va aşeza extenuat deoparte, trăgând un pui sănătos de somn. Pentru o vreme va fi linişte şi pace, lucrurile vor reveni la normal.

Ai trăit deja astfel de momente - o plimbare în parc când lumina soarelui părea să aibă o strălucire aparte, când aerul părea să îţi desfunde căile respiratorii şi când simţeai de parcă ai zbura în loc de a păşi.

O dimineaţă în care te-ai trezit simţindu-te neaşteptat de bine. Ai zâmbit tuturor fără motiv, molipsindu-i cu fericirea ta, tot fără motiv. Dacă cineva te-a întrebat ce e cu tine, de te simţi aşa de bine, probabil că i-ai spus că ai ‘o zi bună' şi că ‘totul merge strună'.

Cu toţii ştim însă că viaţa e departe de-a fi un drum drept, fără urcuşuri sau coborâşuri.

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două inimi

Două inimi într-un singur piept, îşi împărţeau bătăile.
Una se satură şi decide să urce sus, în cap.
Îşi construieşte un întreg oraş, pe care îl înconjoară cu ziduri groase, din cea mai rezistentă pânză de aer.

Timpul trece...

Inima ce a decis să plece, măcinată fiind de singurătate, începe să îşi dea întâlnire cu prieteni invizibili; să îşi aducă singură ofrande; să cânte despre fericire, pentru a şi-o aminti.
În fiecare dimineaţă, de cum se deschid pleoapele, îşi repetă că "ştie ce face", minţindu-se fără să vrea.

Timpul trece...

Precum două păsări pe acelaşi cer, cele doua inimi nu se pot ignora la nesfârşit.
Prima ar vrea să vorbească, dar nu ştie limba.
A doua ar vrea să tacă, dar nu cunoaşte liniştea.

Timpul trece...

Până-ntro zi, când se opreşte-n loc.
Şi pentru câteva secunde, cele două inimi se privesc.
Una uitându-se în sus, cu modestie, cealaltă privind în jos, cu trufie.

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întoarce-te în loc

De câte ori nu ţi-ai privit, cu teamă chipul în oglindă,
De câte ori nu ai simţit, gustul amar al singurătăţii pe limbă?
De câte ori nu te-ai trădat pe tine, pentru promisiunea deşartă a zilelor de "mâine"?

Dar uite-mă aici pe mine, un suflet ca şi tine,
Spunându-ţi că binele nu-ţi e legat deloc de mâine.
Binele îţi e acum, un foc puternic arzător ce pare deghizat în scrum.

Îndepărtează cenuşa printr-o suflare,
Desprinde-ţi lacrimile întărite pe obraz ca ceara pe lumânare,
Ridică-ţi privirea în zare şi pune-i soarelui o întrebare:

Corpul creşte, apoi se vestejeşte, dar cine în tot acest timp îl priveşte?
Cine se zbate, suspină şi trudeşte?
Cine digeră mâncarea, cine umple căldarea,
Cine adoarme şi cine se trezeşte?

"Eu" va răspunde mintea orbeşte.
Însă pe minte, cine o urmăreşte?

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lasă-te iubită

Nu încerca să pui sechestru pe iubire,
Vrând să o ţii doar pentru tine.
Nu arunca nimic deoparte, cotorul joacă un rol esenţial în felul cum e prinsă o carte.
Nu sta deoparte, hora e jucată atât de-un grup la unison, cât şi de fiecare-n parte.

Lasă-te iubită, asta îţi e menirea,
La fel cum lumânarea prin foc atinge împlinirea.
Nu încerca să controlezi, cu cât te vei forţa mai mult, cu atât mai puţine o să vezi.

Relaxează-te iubito, întinde-te pe spate, urmează calea desenată de ale mele şoapte.
Finalul nu e departe, însă există multe sfârşituri, şi toate sunt la fel de colorate.

Ai încercat mult timp să îmblânzeşti iubirea, s-o forţezi să facă tumbe atunci când pocneşti din bici.
Nu şi aici, unde gloanţele voinţei sunt oarbe, unde singura cale este să te predai curenţilor de aer, precum un marinar ce s-a pierdut pe mare.

Oare, nu simţi ce simt şi eu?
Oare nu-ţi simţi corpul atât de greu?

Oase şi carne ce par certate, gânduri veşnic alienate, mintea şi inima privind fiecare într-o parte.
Promisiuni deşarte, legăminte încălcate, ai trecut prin toate.

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mereu unul

Cu frică de succes şi creierii măcinaţi de stres,
Te uiţi perplex de parcă viaţa ţi-ar fi un codex complex,
Pe care oricât te chinui să îl descifrezi, rezolvarea îţi tot scapă, nu poţi s-o vezi.
Te enervezi, iei un creion în mână şi începi să desenezi, că doar aşa te calmezi,
Şi te întrebi, cum ai ajuns să crezi ceea ce crezi?

Prietenii, familia, îţi par feţe străine,
Ce ştiu ei despre ce înseamnă să-ţi fie mai bine?
Ce ştiu ei despre lupta ta interioară, vocile care noapte de noapte numele ţi-l cheamă.
Or fi strigoi, sau poate eşti doar tu, vorbind cu tine însuţi.

Gata, ajunge, a fost picătura care a umplut paharul,
Da, paharul ăla în care ţi-ai înecat amarul, în vin,
Şi-ţi promiţi că nu te mai duci, cu gândul, acolo unde ai mai fost,
Nu are rost, ai picat de prea multe ori de prost.

Te ridici şi îţi priveşti chipul în oglinda murdară, pentru a o mia oară,
Încercând să îţi aduci aminte de când viaţa nu obişnuia să doară.
Oare în ochii arămii a mai rămas vreun strop de inocenţă?
O sclipire fugitivă în lumea asta înecată-n decadenţă?

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!