Poezii.Citatepedia.ro

Poftim un caz

Sunt oameni care au acumulat la întâmplare
mine de pix epiderme infinit de subţiri vârfuri de lance
eu nu, gândul singur colecţionat în taină, asta doar
mă atrage

dar iată un iepure, nimic nu i-a prevăzut
apariţia, unde sunt legile naturii,, principiile
ferme, maestrul de ceremonii?

ei bine, nu, cerul, animalul singuratic şi glontele
nu respectă nimic, poftim un caz:
vulturul s-a retras şoarecele s-a înmulţit sângele s-a
subţiat locul s-a pângărit soarele n-a ţâşnit şi
mica gură universală ne molfăie râzând

poezie de Matei Vişniec din Oraşul cu un singur locuitor (2004)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază! | Răspândeşte!

Hotărăşte-te

Târăşti şalul idealurilor
după tine
pănă când s-nţepeneşte
în roţile automobilului,
sugrumându-te.
dă-ţi curaj
şi
sparge-i stresului
o arcadă:
pe cea stângă
să-ţi pulseze arterele
mai mult febră,
pe cea dreaptă
să-ţi ţiuie circuitele
de bucurie...

poezie de Gigi Stanciu
Adăugat de Gigi Stanciu
Comentează! | Votează! | Copiază! | Răspândeşte!

Pentru un poet adevărat, aurul toamnei valorează mai mult decât tezaurul Băncii Naţionale.

aforism de Valeriu Butulescu din Noroi aurifer
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază! | Răspândeşte!

Inscripţie pe un mormânt

Şi simţeam sufletul tău curat şi trist
Cum simţi luna care pluteşte tăcută
După perdelele trase.
Şi simţeam sufletul tău sărman şi sfios,
Ca un cerşetor, cu mâna-ntinsă-n faţa porţii,
Neîndrăznind să bată şi să intre,
Şi simţeam sufletul tău plăpând şi umil
Ca o lacrimă ce nu cutează a trece pragul pleoapelor,
Şi simţeam sufletul tău strâns şi umezit de durere
Ca o batistă în mâna în care picură lacrimi,
Iar astăzi, când sufletul meu vrea să se piardă în noapte,
Doar amintirea ta îl ţine
Cu nevăzute degete de fantasmă.

poezie de Tristan Tzara
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază! | Răspândeşte!

Scrisoare către guvernul României

Ce sorcovă şi târguri ai în steag
Şi ce poşircă îţi bălteşte-n sânge,
Guvern al inaniţiei, beteag,
De nu auzi Ardealul care plânge?

Tu nu-nţelegi coşmarul vieţii lor
Că sunt abuzuri cu nemiluita
Şi că n-au cui să-i ceară ajutor
Românii din Covasna şi Harghita?

De propria ta ţară te fereşti
Şi imposibil s-o conduci îţi este,
Că ai ajuns să fii, la Bucureşti,
Guvernul unei alte Budapeste.

La noi acasă, alţii sunt stăpâni,
Baţi temenele la Înalta Poartă,
... Persecutaţi, doar fiindcă sunt români,
Românii din Ardeal nu te mai iartă.

Guvern de indigo şi din mancurţi,
Te blestemă, descoperindu-ţi vina,
Ceilalţi români, vânduţi la alte Curţi,
În Basarabia şi Bucovina.

Guvern al României, surdomut,
Eşti plin de păcăleli şi plin de fumuri,
Dar clopote de moarte au bătut
Pentru acest popor ajuns pe drumuri.

Ca-ntr-un coşmar, te caut şi te strig,
Să nu mai tot suceşti cuţitu-n rană,
Prin lanţuri şi prin foame şi prin frig,
Însângerând condiţia umană.

Tu eşti în stare să ne-ntorci pe toţi
La cea dintâi Comună Primitivă,
Să fim un neam de criminali şi hoţi,
Ce-şi jefuieşte propria colivă.

Guvern fără de ţară, pune punct
Acestei fraze care te cuprinde
Şi-ngroapă idealul tău defunct
În groapa României suferinde.

Şi lasă-ne! Dispari în mod brutal,
Eliberează, cu grăbire mare,
De boala ta, românii din Ardeal,
Guvern murdar de propria trădare!

poezie de Adrian Păunescu (1997)
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază! | Răspândeşte!

Anul 1855

Dup’atâţi răi secoli negri de dureri, de vijelie
Ce-au trecut fără’ncetare peste biata Românie,
Tu an nou ce ne vesteşti?
Vii s’aduci patriei mele, ca o dreaptă răsplătire,
Pace, glorie, putere, libertate, fericire,
Îndurările cereşti?

Din noianul veşniciei eşti tu sol de mângâiere?
Trebuie ca semn de moarte sau ca semn de înviere
Să te blestem, să te-admir?
Eşti amic, sau tu faci parte din cumpliţii ani de rele
Ce-au depus în a lor treacăt peste fruntea ţării mele
O corona de martiri?

Ori ce-a fi a ta menire, voi găsi poporul tare
Înfruntând lovirea soartei cu-o puternică răbdare
Şi cu suflet de Român;
Căci Românul e întocmai precum stâncile măreţe
Care’n valurile mării furtunate şi semeţe
Neclintite’n veci rămân.
Pe aceste mândre ţărmuri santinelă ‘naintată,
Neamul nostru fără sprijin, în veghere necurmată
Stă pe loc la postul său.
El de douăzeci de secoli a trecut prin mii de lupte,
Dar acum i-a căzut braţul, i-au căzut armele rupte…
O, puternic Dumnezeu!

Sunt destule atâtea chinuri! Adă ziua mult dorită,
Zi de pace, de tărie şi de glorie iubită
Pentru acest sărman popor,
Pentr’o naţie creştină care poartă-un mare nume
Şi în sufletu-i presimte că-i chemat în astă lume
La un falnic viitor.

Fă ca anul care vine să aducă-un mândru soare
Să deschidă-o cale nouă de mari fapte roditoare
Pentru neamul românesc,
Căci el are din vechime o menire strălucită;
El a fost şi vrea să fie santinelă neclintită
Pe pământul strămoşesc.

poezie de Vasile Alecsandri din Revista Literară (1855)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază! | Răspândeşte!

Pànea albà.(poezie scrisa in anul 1947 in timpul guvernului Groza)

Pâine albà cu cartelà,
Jimblà cu obraz pràjit,
Sau simpaticà franzelà,
Eu îţi zic:"Bine-ai venit".

Dupà despàrţirea durà
Te vedem din nou în piaţà,
Iaràş albà la fàpturà,
Iaràş rumenà la faţà.

Cu emoţii toatà strada
Iţi admirà iar aspectul,
Pâine albà ca zàpada,
Te salut cu tot respectul.

Nu constat nici o schimbare
Ai aceleaşi forme pline,
Numai preţul e cam mare
Dar altmlnterea, eşti "bine"...

Dupà lipsa ta severà
Revederea e frumoasà.
Toatà lumea îţi oferà
Locul cel dintâi la masà.

Musafirà scumpà, rarà,
Te-am dorit ca pe-o iubità,
Sper cà n-ai venit în ţarà
Intr-o vizità gràbità.

Cu dorinţa mea constantà,
Sà ràmâi mai mult aici,
Te plàtesc ca pe-o amantà:
Patru mii de lei pe zi.

Si fiindcà, pâine dragâ,
Te iubesc atât de adânc
Te "ciupesc" o zi întreagà,
Si te muşc... şi te mànânc!

Totuşi ai o supàrare
Gelozia, draga mea,
Pâinea neagrà nu dispare
Si mai cochetàm cu ea.

Multà lume te înşealà
Cu tovaràşa mezinà,
Pâinea neagrà ţi-e rivalà,
Insà nimeni nu-i de vinà.

Asta i viaţa cotidianà
Si oricine o sà-ţi spunà,
Cà pe lângà o bàlanà
Ne mai place şi-una brunà!

poezie de Ion Pribeagu din Cotidian de informatie si lupta anticomunista 1946-1947 (1947)
Adăugat de Constantin Enescu
1 comentariu - Comentează! | Votează! | Copiază! | Răspândeşte!