Poezii recent adăugate
Agățată într-un cui
Zace lira nu-știu-cui.
Zace lira unui om,
Sau e plânsul vreunui pom?!
Ce poet ar vrea s-o cânte
Pe aripile-i răsfrânte?!
Care muză să-l inspire,
Cărui vers să-i dea citire?!
Ce minciună să-i mai zică?
Una mare? Una mică?
Ori să-i spună verde-n față:
- Ești o liră fără viață!
Ești un plânset fără leac,
Ești o umbră de copac
Și așa vei fi în veac!
Liră, liră, fără rost,
Pe Pământ de n-ai fi fost!
poezie de Mihail Mataringa (17 noiembrie 2009)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!
Unde alergi, Ghilgameș?
Viața fără sfârșit pe care o cauți n-ai
s-o găsești niciodată!
Când zeii o-au creat pe oameni,
Le-au atribuit moartea,
păstrând pentru ei nemurirea.
Așadar, umple-ți burta...
Trăiește-ți viața fericit de dimineață
până noaptea,
Îmbracă-te în haine frumoase
Spală-te și îmbăiază-te,
Privește-ți cu tandrețe micuțul
pe care-l ții de mână,
Fă-ți fericită, femeia...
Aceasta e tot ce îți poți dori...
Și venind cea de-a șaptea zi,
am scos un porumbel și i-am dat drumul,
și a plecat porumbelul și s-a întors.
Am scos o rândunică și i-am dat drumul
Și a plecat rândunica și s-a întors.
Cum nu avea unde să se așeze,
s-a întors.
Am scos un corb și i-am dat drumul.
Și a plecat corbul, și a văzut că
au dispărut apele,
mănâncă și se bălăcește, croncăne, nu se mai întoarce.
Și am pus ofrandă pe vârful muntelui.
Zeii au adulmecat mireasma,
Zeii au adulmecat mireasma cea bună,
Zeii, ca muștele, s-au strâns deasupra mesei de sacrificiu.
Ca o ruină ești, ce nu dă adăpost omului pe vreme rea,
Ca o ușă dosnică ești, ce nu poate împiedica vântul și furtuna;
Ca un palat ești, despuiat și jefuit de tâlhari.
Ca o cursă ești, ascunsă mișelește vederii;
Ca o amuletă ești, ce nu e în stare să-l apere pe om;
Ca o sandală ești, ce roade piciorul drumețului!
Voiajurile intrepide
(Ce grea odihna pare azi!)
Cu steamere și cu rapide.
(La ce-mi slujește-at home-ul gras?)
Mergeam haihui mai ții tu minte,
Tu, călător pierit în cale
Sorbiți de aerul fierbinte,
Fantome, două, joviale!
Cu pasiunile hrănite
Cu-obrăznicie peste poate,
Cinsteam vacanțe înmiite.
Iar simțurile, ponderate,
Dau tinerețe, înfrățire,
Și inimile slobozite
De a muierii miluire,
Prejudecată părăsită,
Lăsându-i teama de orgie
Și scrupulele vagi sihastrului,
Că patima de-o lași să-nvie
Prinzi dulcele gust al pârleazului.
Excese-o mie, printre ele,
Am dat o dușcă mai din tot,
Franceze vinuri, vinuri grele,
Și-acel faro, și-acel stout,
Vinațuri iuți și tescovine,
Dăunătoare, e vădit,
Cu duhurile-n înălțime,
Sub mese, trupul, mai smerit.
Cu peisaje și cetăți
Pozau privirii nesătule!
Ambele-ne curiozități
Ar fi luat hărți cum iei pilule.
Și fluvii, munți și bronzuri, marmuri,
Azur de aur, zori vrăjite,
Și Anglia, maică între arbori,
De turnuri Belgia dădăcită,
Cumplită marea și domoală
Țeseau pe-acest roman drag care
Nu contenea, sufletu-n fală
Et quid despre a noastră carne?...
Romanul vieții-n doi bărbați,
Cum n-au perechile model,
Ce-adună-n inimi, cu nesaț,
Un sentiment dur și fidel.
Invidia, vasilisc rival,
Nu-ngăduia acest regim:
Ne da la prânz doar blam social,
La cină-așijderi să-nghițim.
Mizeria și ea trona
În falanster, din când în când;
Voioși îi răspundeam așa:
Cu barabule și avânt.
Nod de pricini, fără pricină,
(Să fi fost prea frumos se poate),
La câte sunt puneam surdină,
Ca doi stegari ce-n simplitate
Sunt mândri liberi că se simt,
Mai liberi decât tot ce-i slobod,
Și surzi la-njurături fiind
Și la al hohotelor clopot.
Lăsarea grijii în Paris,
Și piedică, și-amor și lesă:
El câțiva proști de care-a râs;
A chițcăielilor prințesă
Ea, proasta fără de egal...
Deodată gloria ne trânti
Cu mareșalii imperiali
Căzuți pe Loara-n tâlhării,
Dar noi căzurăm voluntar!
E vorba doar de o permisie,
Cum sună-n termeni militari,
Atâta-i doar acea demisie,
Permisie pe termen scurt,
Dar după lupte fără număr!
Rămas-ai la femele surd?
Eu mai că n-am zărit nici umăr,
Deși, cât fu-mi dădu fiori.
Ce fire slabă-i a mea fire!
Mai bine-oftezi decât să mori,
Să mori, adică, de tânjire.
Te dau drept mort pe tine. Să
Îi ia toți dracii p-ăi de poartă
Această știre groaznică
Ce vine să îmi bată-n poartă!
Nu pot s-o cred. Cum, mort să fii,
Mort, tu, zeu între semizei!
Nebuni ce scuipă nebunii!
Mort, tu, păcatu-mi de scântei,
Trecutul ce îmi fierbe-ntr-una
În vine și-n gândirea toată,
Ce strălucește și ce tună
Peste credința-mi ne-ncetată!
Mort, el, triumf uluitor,
Neînfrânat și nesfârșit,
A toate binefăcător,
În inimă-ndumnezeit!
Miraculoasa mea poemă,
Filosofii deplin cerești,
Și patria mea, și-a mea boemă,
Sunt moarte? Viață, tu trăiești!
poezie de Paul Verlaine, traducere de Mihai Rădulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Mai blândă, tot mai blândă, ci mai blândă-mi fii!
Iubirea mea, umbrește-ți febra luxuriantă.
Chiar și-n tăria patimii, vezi, orice-amantă,
Ca și o soră, pacea află-a dobândi.
Mai galeșă, cu mângâierea consolantă,
Suspin domol, priviri legănătoare. Și,
Știi, taina îmbrățișării, spasmul, nu e zi
Să fie cum e un sărut de fascinantă!
În sufletu-ți, copilă, vorba mi-o întorni,
Sălbaticul tău sânge-ntr-una sună-n corn!...
Ci ducă-se-n cerșit! Ce-ți pasă dacă sună?
Să ținem fruntea lângă frunte, mâna-n mână,
Fă-mi jurăminte ce-i călca-ntr-o săptămână!
Și hai să plângem, tu, micuța mea nebună!
poezie de Paul Verlaine, traducere de Mihai Rădulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
În jnepenii din zare, podoabe de granit,
Apusul înălțimea din piscuri smălțuiește;
Cu dungi de spumă unde uscatul se sfârșește,
Începe-acolo marea cea fără de sfârșit.
Am la picioare noaptea, tăcerea. Amuțește
Și cuibul. Hornul casei fumează liniștit;
Și imnul sfânt al serii în ceață-nvăluit,
Cu zgomotele mării în murmur se unește.
Atunci din văi și câmpuri și lande, peste toate
În aer urcă zvonuri de glasuri depărtate,
Păstorii vin acasă cu turme și cu cai.
Întreaga zare parcă se-nveșmântează-n umbră,
Și soarele își strânge, pe bolta tot mai sumbră,
Petale aurite de roșu evantai.
Într-un
anumit sens,
nu vreau
să spun
decât
că
viața
nu trebuie
efectuată
până
la capăt.
O putem
trăi
în
virtualitate;
de ce
s-o
actualizăm?
Ea
se poate începe;
numai;
de ce
s-o și
sfârșim?
Lucrurile
care
se sfârșesc,
te sfârșesc
și
pe
tine.
poezie de Constantin Noica din Mathesis sau bucuriile simple (1934)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!
Dragostea e floarea rară
Ce în suflete ne crește
Dacă este îngrijită
În veci nu se ofilește
Dragostea e ca un soare
Ce-ncălzește sufletul
E ca steaua sclipitoare
Și ca Îngerul cel bun
De o fi să o-ntâlnești
Laso-n suflet să-ți pătrundă
Și acolo-n loc secret
Nu lăsa să se distrugă
Je suis la femme, on me connaît.
(Jules Laforgue)
Când vei vedea-ntre geamuri, la ferestră,
O cupă de cristal,
Și-n cupa de cristal, o floare-albastră -
Simbolul unui rendez-vous banal -
Oricine-ai fi, să intri fără teamă,
Căci gura mea te-așteaptă
Și trupul meu te cheamă!...
Necunoscut, sau prieten vechi,
Nu-mi pasă!...
Oricine-ai fi, tu poți intra oricând la mine-n casă,
Căci casa mea e casa tuturora,
E madrepolul magic de mărgean
Spre care navele-și îndreaptă prora,
Să-și caute-adăpost în plin ocean...
Și-așa cum sunt -
Femeie sau fecioară,
Plebeie anonimă sau regină -
Eu te primesc cu-aceeași simpatie
Și-oricine-ai fi,
Al meu ești pe vecie!
..................................
Bine-ai venit, preludiu de ghitară!...
Bine-ai venit, final de mandolină!...
poezie de Ion Minulescu din Flacăra, VII, nr. 20 (13 mai 1922)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
