Ionuţ Ştefan Blesneag

* * *

Ci gândise faraonul c-ar putea să ia cu sine
Tot regatul în mormântu-i, să-l salveze de ruine,
Dacă încrustate-n table de ceramică, cu semne,
Ar păstra în amorţire avuţiile-i eterne:
Frunze de palmier şi trestii, tronuri, pene înfoiate,
Aşternute-n pat de piatră, şerpi, coroane etajate,
Curtezane şi regine, zei cu capete de vite,
Mii de forme-ntreţesute, mii de vieţi încremenite
Într-o tablă fermecată pe care-o ţinu la piept
Până-n ziua cea din urmă, taciturn şi înţelept.

Şi când i-a fost dat să moară, preoţii i-au aşezat
Subţiatele lui braţe peste tristul său regat,
Ca pe-o umbră protectoare, ca pe-o cruce împietrită
Într-o sfântă-mbrăţişare, veşnică, nedezlipită,
Care visul să-i ferească de-ale vremii vitregii,
Chiar şi-atunci, în ziua care nu s-ar mai numi că-i zi.

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Ora cinci e şi cu paiul
Bess sorbea din ceaşcă ceaiul:
"Prea mult zahăr!" reproşa
Pajilor în catifea.

Riguroasă până-n sânge,
Ochiul ei nicicând nu plânge
De candorile iubirii –
Suveran deasupra firii.

Cupidon voise-odată
(Spune Shakespeare) o săgeată
În simţire să-i strecoare,
Dar greşi şi-atinse-o floare,

Ce o ţine-acum în mână
Biograful – lui stăpână,
Floare movă de pansea,
Dulce slăbiciune-a sa.

[...] Citeşte tot

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

"Nouă zi, ce îmi aduci?
Numai spleenuri citadine?
De-i aşa, atunci mai bine
Fără mine să te duci!

O să mă retrag în alte
Vremuri dintr-o stinsă eră,
Şi-n nemuritoarea sferă
Voi gusta trăiri înalte.

Voi da glas prin cânturi vii
Unui timp de anvergură,
N-am nevoie de-a ta ură,
Zi perfidă care vii!"

Astfel zise biograful
Către zorii noii zile
Şi-şi vârî cu ciudă capul
În istoricele file.

[...] Citeşte tot

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

câtă singurătatea poate încăpea într-un om?
încape oare toată singurătatea lumii?
de ce să vorbim despre singurătate ca despre
un lucru exterior, ca despre
ceva ce ne lipseşte dinafară, când ea
vine de cele mai multe ori
dinăuntru,
aşa cum uneori ne simţim
din ce în ce mai singuri
cu cât suntem mai înconjuraţi de oameni.

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Cine a avut bunică să-l ferească de curent
Ştie din copilărie că, de nu rămâne-atent,
Vântul o să-i strâmbe-obrajii, o să-l zgândărească-n dinte,
Dar de fapt nu-n carnea vie, ci-n îngândurata minte
Îşi găseşte el să scurme şi să-şi semene durerea:
Cuibul lui – melancolia, hrana lui – veninul, mierea,
Şi la fel cum umflă pânze, peste mări vasul să-l poarte,
Călăuză-i pentru suflet către ţărmuri de departe.

Spune-mi, dac-aş fi ca dânsul, doar o briză, doar o boare,
Ai simţi din piept ardoarea-mi, când te-aş strânge-n braţe tare?
Degetele-mi nevăzute, când ţi le-aş petrece-n păr,
Ai ghici că-s ale mele, că sunt eu într-adevăr?

Dar de-ajuns. E seară, vântul zbaterea şi-o domoleşte.
Când şi când o filă albă de pe carte răsfoieşte.
Ne-au rămas ca până astăzi dorul, dragostea, plictisul,
Aerul ce ne-nconjoară, parcă ireal ca visul.

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Banchetul lui Alexandru cel Mare

(adaptare după Pseudo-Calistene)

"În săli de marmură sclipind
Sau în noroi de aş muri,
Îmi e la fel. Ce-ar mai conta?
Oricum ar fi, e moartea mea:
Tăcută mă va-nvălui
Şi tot ce-a fost s-ar nărui,
Şi cuceriri vijelioase,
Şi vise nobile, frumoase,
Iubiri în cuib de catifea,
Pe nimeni n-ar mai desfăta
Şi nimeni nu s-ar veseli,
Sărutul ei când l-aş primi.

E moartea mea o masă-ntinsă,
În luxul unui viu banchet,
Cu trufandale berechet
Şi lumânări, flori de-amarante,
Amfore duse de bacante,

[...] Citeşte tot

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Biograful

Trist biograf de vieţi măreţe,
Învăluite-n legendarul nimb,
Trist biograf, lipsit de tinereţe,
Dar nici în vârstă, parcă suspendat în timp,

Scriind de falnici regi, împărătese,
Trecutul lor împodobind subtil,
În cartea lui, ca un păianjen ţese
Capcane pentru timpul volatil.

Şi ca vampirii, extrăgându-şi sânge
Din vieţi străine ce nicicând trăise,
El însuşi adormind se vede-un rege-n vise,
Precum în cartea-n care destinele răsfrânge.

Ce-i viaţa lui? O coajă goală,
Îţi pare că nici n-a trăit,
Ar umple nici măcar o coală
Trecutul lui zadarnic irosit.

[...] Citeşte tot

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Caracatiţa

Abia-mi mai duc povara,
la fel ca o caracatiţă ce duce în spate
toate apele mării.

Ea care a cunoscut toate nivelurile de presiune,
ea care a încercat să îmbrăţişeze abisul cu braţele sale,
într-un primitiv mecanism de apărare a secretat
cerneala poemelor din care m-am închegat.

Nu-i stă în putere Leviatanului
să-i facă vreun rău tutelarei poete a mării,
doar ce şi-ar aţinti privirile invidioase şi goale,
că ea ar şi dispărea într-un nor format
din toate poemele sale.

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De la fereastra mea

De la fereastra mea porneşte orice stradă,
Şi Via Appia şi Königstraße,
Champs-Élysées şi Zeltnergasse,
Nevski Prospekt, ba chiar şi Drumul de Mătase.

Îmi e de-ajuns pe toate să le-nchipui,
Cu ochii-nchişi, că le străbat îmi pare,
În juru-mi naşte-o lume fiecare,
Ce-şi cerne-n vid – de mă trezesc – nisipu-i.

Văd drumuri nostime, cu noduri împletite,
Poteci de ţară, bulevarde grandioase,
Strâmtori suite-n munţi, vijelioase,

Sau drumuri de oraş, mai liniştite,
Cu teatre, cafenele, cârciumi pline;
Tu eşti ca Roma, căci toate duc spre tine.

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fabulă darwiniană

În trecut, două amibe din oceanul primordial
Dezbăteau cu-nsufleţire un subiect esenţial:

"Hai să evoluăm, rostise cea dintâi zâmbind hoinar,
Până n-om mai şti ce suntem, nici ce specie măcar...
Să ne pierdem în visare în solfegii vegetale,
Să creăm marsupii, gheare, să fim nişte animale!
Nimeni n-o să ştie taina jubilaţiilor noastre
Când din simple euglene ne vom face alge-albastre,
Nici când luminos în soare ne-om întinde dornic cilii,
Nici de bucuria pură din spirale de cochilii..."

Dar cealaltă se răstise: "La ce-mi trebuie, surată?
Mie-mi şade-atât de bine să rămân neevoluată.
De nimica nu duc lipsă, hrană am în citoplasmă,
Pentru ce, ca o nebună, să-mi pierd vremea c-o fantasmă?"

Şi-a plecat mâhnită prima, târşâind pseudopode,
Se duse să evolueze la râpa Uvedenrode,
Unde zac în adormire formele neinventate,

[...] Citeşte tot

fabulă de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!