Lilia Manole

Spre Absolut

Letargica goană după valsul morţii
Se sfârşeşte într-un amar de nesomn,
Străpuns de paradisul de cuvinte
Şi de taine poetice,
Inexplicabil de concave şi indisolubile.

Gratitudinea ochiului, setos de adevăr,
Cerne sofisticata mea viaţă,
Căzută în naufragiul marilor iluzii.
Astfel re-naşte pauza dulcelui sens
Dinspre mirificul cutremur de adevăr spre Absolut.

poezie de Lilia Manole
Adăugat de Lilia Manole
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre noi primăveri

Din primăverile speranţei,
Ce îşi păstrează veşnicia,
Răsare –o zi în a mea viaţă,
Să-mi binecuvînteze firea.

O zi cu-o floare albă-n piept
Şi alta -purpură, aleasă
De închinare pentru dragi,
O prind la piept în zori, frumoasă.

Şi-n inocenţa însorită
A sufletului ce reînvie,
Răsar, din primăveri, culori
De dor de flori şi armonie.

poezie de Lilia Manole
Adăugat de Lilia Manole
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străjer aş fi...

STRAJER AS FI, UN LILIAC ALBASTRU

Strajer al primaverii, liliacul,
Aranjament cu luminite mov,
Ce misca soarele, si se arata
Cu luna, intre stele, un ceaslov.
A ingerilor candizi, divina sarbatoare,
Invesnicindu- si numele-, l sfinteste,
Asa cum omul drag e- un suflet mare,
Si liliacul a- nflorit, sarbatoreste.
Mi- s toate gandurile strajuite,
Si incuviintez teluricul strajer,
Gandesc primavaratic doar la cele sfinte,
Cununi de liliac ma preotesc in cer.
Dar ce aroma ma ia - n oglinda
Si ma despica in visuri liliachii,
Iar trupu- mi in marine zari se- afunda?..
E sufletu- mi, volatizat in flori si nostalgii.
Ma contopesc cu zarile senine,
Arunc in vant zabrele, ce s- au pus

[...] Citeşte tot

poezie de Lilia Manole
Adăugat de liliamanole
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăceri de aştri

Ne potriveam intimitatea
în lumea exasperată a visului,
funebrul vieţii pe pământ-
poezia mea şi a ta.
Într-o fiinţă neadormită visând,
de parcă ar fi fost un somn telepatic,
în care săruturile noastre se iubeau,
mai mult decât ne-am fi iubit noi,
două gemene suflete, aruncate în opuse chinuri.
ne alinam în lumea comună,
cădeam în ea, lăsându-ne inimile
să plutească în largul
îngăduitelor mistere ale iubirii
incomensurabile.
în tăceri de aştri însufleţiţi
să ne regăsim, reîntrupaţi
din mari şi nebune
destine,
Cândva...

poezie de Lilia Manole (5 iunie 2014)
Adăugat de liliamanole
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trăiască toţi copiii!

Merg cu capul în jos, dar nu sunt rătăcit,
Asemeni unui greier, mi-e ceasul scârţâit,
Păşesc, pe unde nimeni nu a -ncercat cumva,
În suferinţa zilei, să vrea a se -nturna...

Privesc la tălpi, că ard, şi le arăt o groapă,
Să nu mai ardă întruna, că-mi lase gura apă,
Că dacă aşa voi merge cu capul tot în jos,
Nefericirea mea mea mă va călca pe os.

Mai am o mică forţă, dar înăuntru arde
A ei veşnică torţă, cu străluciri ne-fade
Mă îngrijesc de mersu-mi, să viu alene
Spre lumânarea serii, s-o rog devreme

Un dram de biruinţă, la revărsat de zori,
Să-i mulţumesc lui Doamne, de multe ori,
Că-mi ţine lângă El băiatul meu înalt,
Pojarul, care arde mă scapă de asfalt...

[...] Citeşte tot

poezie de Lilia Manole
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unica aripă

Nicicând nu am îngenunchiat pentru iubire,
În lacrimi şi osândă eram cu sufletul curat,
Am fost cândva năvalnica împătimire,
În conştiinţa mea nu- i nici un rob bărbat...

De pasari mi- am legat întotdeauna zborul
Şi am zburat ca pasarea, de zbucium frântă,
Când ziua mi- era neagră, îmi ogoiam fiorul,
La cuibu- mi reveneam, la cealaltă aripă.

Căci fără ea puteam să zbor, nu prea departe,
Eu o lăsam în grija pruncilor, drept alinare,
Trecea şi timpul alăturea de mine- aproape,
Dar cu o singură aripă am fost in încercare.

Şi nici să cred că aş fi fost total perfectă,
Şi-n libertatea mea să mă complac,
Dar niciodată unica aripa nu a fost incertă,
Şi niciodată ea nu m- a trădat, nu ne- a trădat!

poezie de Lilia Manole
Adăugat de liliamanole
Comentează! | Votează! | Copiază!

Candela nemuririi

Candela nemuririi m-aşteaptă, amestecul ei îmi umple lumina,
Pe suflet şi flacăra se-mbină cu graiul ce-n rugă nu se dezbină,
Mi-e dor de o văpaie, fie fără locuinţă, să mi-o aprind în suflet,
Şi forţa ei ferice, iubind întunericul, să-mi dăruiască precuget.
Cad la altarul inocentelor dureri creştine, lacrimile sparg de sus
Odaia sufletului... Se înalţă bolul preamăririi sfinte înspre voi,
Atât cât aş vedea, prin lacrimi, rugile ce mi le-a hărăzit Iisus,
Îmi va fi lesne să îmi cânt împăcăciunea inimii, slavind nevoi.
Şi clipa euharistiei o pătrund şi nu mi-e teamă de a ei Domnie,
Merg către tine, spirit, să îţi spun, ce preţ e în lumina veşniciei,
Smerenie îmbrac, să pot avea încrederea iubirii în mărinimie,
Sunt pentru aşteptarea crezului divin, astfel voi fi cu voi mai vie.
Când cineva de-ai mei, în astă zi, îmi cere inima-i şi sufletul curat,
Aş face să îndur tot riscul sufletului meu, să-şi prindă marea vrere,
Şi mă opresc la candela, care nu moare, creştină sunt, şi nu m-abat,
De-a arde lângă ea, şi dobândind căldura ei, să nu-mi doresc putere.

poezie de Lilia Manole
Adăugat de Lilia Manole
Comentează! | Votează! | Copiază!