Mariana Didu

Lumea nu va afla, va vedea doar taina

hai să culegem mere, iubito
despicăm merele şi le mâncăm sâmburii
chemăm şi îngerii
şi creştem împreună cu ei.
o să ne crească meri în pântece.
nu te speria. vor creşte doar rădăcini adânci.
lumea nu va afla. va vedea doar taina.
şi nu va înţelege-o.
merii îşi vor arăta la suprafaţă doar visele
şi păsările închise-n cântece,
va simţi doar dumnezeirea merelor galbene.
şi va bănui că dincolo de coajă se mai află ceva.
va crede că le ascundem un secret.
coaja va fi secretul. miezul va fi taina.
ea va încerca să scrijelească coaja.
în poftele ei va înghiţi miezul fără să crească.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă întinsesem lângă sufletul tău frumos

Mă întinsesem lângă sufletul tău frumos
Ca lângă o răsură de trandafiri sângerii
Mi-era tare bine prins între ţepii săi vii
Doar tâmplele fulgerate, iubito
Sufereau de la înţepăturile
Spinilor din meridianele curbate
Şi mi-amintesc că îţi veneram ochii
Cei mai frumoşi ochi de regină
Ce răspândeau lumini adevărate
Două mari fereşti-ogive dantelate-
Umbriţi doar de tristeţea amurgurilor sfinte
Sângerate de volta pescăruşilor
Ce cutreierau nestingheriţi prin cuvinte.
Mă întinsesem lângă vocea ta, iubito
Din graiuri nepământeşti auzeam
Frânturi de vorbe şi muzici melodioase
Modulate în linii unduioase
Mă întinsesem în spaţiul ideilor tale
Şi te iubeam fiindcă aveai fluturi
Înfipţi în ace de lumină şi din ochi

[...] Citeşte tot

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă voi risipi pe marginile singurătăţii...

Pot să iau urma pumei,
Pot să iau urma ursului,
Pot să-ţi iau şi ţie urma, iubito,
Îngerul morţii este cel mai frumos...
Moartea nu cunoaşte dragostea...
Deci, există suferinţă!
Ce putem face cu durerea?
Lecţia sunt ochii tăi, iubito,
I-am vânat din pădurea de ochi...
Mă voi aşeza pe aripile răsăritului
Şi mă voi risipi pe marginile singurătăţii...

poezie de Mariana Didu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Magicul corn de licorn

ce maiestos sculptează ploaia
în trupuri albe răstigniri albastre
pe portative muzicale
sonorizând infinirea
fiinţei noastre abisale
şi trupuri de lebede luminoase
se reflectau pe gura prăpastiei nud
iubite, ce triste cântări se aud
în noaptea în care de vie mă închid
numai liberă mă vei iubi- îmi spui-
sau blândă Ană zidul întrupând
şi nu puteam să ne înălţăm în zori
fiindcă între noi răsărise
magicul corn de licorn.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai încolo, eu cu tine, împărţind, totuşi, veşnicia

doar luna cu ochiul ei plin ne privea absentă,
pe când noi rătăceam pe străduţele orăşelului
îmbrăţişaţi de-a curmezişul clipei...
ah, sufletul nostru se resfirase ca un lotus
răstignit peste stropii de tăcere.
Un dor ca o veşnicie mă urmăreşte,
în timp ce tu, păşeşti inocent ca prin copilărie,
peste noi, cădea timpul ca praful de puşcă,
secerându-ne inimile şi risipind vara.
duminica ne trezeau bătăile clopotelor,
în timp ce liniştea se revărsa
într-o mie de răuri în inima mea.
lângă tine pictez cuvinte în nuanţe sângerii,
în timp ce tu-ţi târăşti propria deşertăciune
prin negrele oglinzi ale eternităţii.
mai încolo, eu cu tine, împărţind, totuşi, veşnicia.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e drag de tine şi mi-e târziu

şi-ţi seamăn ochii prin livezi
şopârlă verde-n solzi lichizi
ca să mă vezi şi drag să-ţi fiu
mă dojeneşti de bătrâneţi
rămân copacul trist sub norul roşu vineţiu
m-ascund sub umbra ochiului tău viu
pe-un pat de ferigi stau în braţele lui Dumnezeu
reverberează timpu-n trupul greu,
roată dinţată peste pieptul obosit
de aşteptări, de răni, de asfinţit
mi-e dragă moartea şi ea e frumoasă
adânc mai lunec, şi cad, mă-ntunec
alunec într-un somn al nimănui.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Micul Bacchus bolnav (autoportret Caravaggio)

se născuse în patria fruntariilor,
tâlharilor şi asasinilor
un suflet pururea chinuit,
pândit de pericole neştiute
venea de departe,
venea dintr-o lume pierdută,
din timpul diez al simţurilor sale rănite,
deschise, acutizate,
venise încă din copilăria sa,
gata să se ascundă şi să fugă
oriunde din lumea asta strâmbă
frecventa cârciumi,
medii rău famate
şi aducea în pictura sa religioasă
personaje îndoielnice
ori îşi lua libertăţi obscure...
demonii săi nu erau niciodată adormiţi
torturat de obsesia pentru pictură,
în combinaţie cu mutilarea emoţională
şi boala mintală.

[...] Citeşte tot

poezie de Mariana Didu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Morţi din prea multă dragoste

se împăcase-n vis cu bărbatul,
doar în imaginar,
pe trupurile lor odinioară înflorite
în care nu mai pulsa acum viul-organic,
se dezmierdau dimineţile aureolate
atinse de ochii fluturilor magici şi de păcate.
se spărseseră-n incendiul barbar şi el şi ea
când trecuseră din dragoste în moarte
şi apoi în metanoia.
pielea ei nu mai răspândea acum mirosul
de carne tăvălită prin jarul bărbatului.
pictorii pictaseră pe oglinzi imaginare
trupurile lor goale
(prizoniere ale fluturilor-monarh)
porniţi într-o migraţie fascinantă
să pigmenteze cu portocaliu cerul senin
şi să-i acopere ca o pătură vie
pe îndrăgostiţii morţi din prea multă dragoste.
roiurile îşi băteau graţios aripile catifelate
combinând portocaliul intens cu negrul jocului de linii,

[...] Citeşte tot

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne vor ameţi eternităţi

să fugim în frumos, iubite
departe de cuţitul
lumii ca lume
şi de dinţii ştirbi şi găunoşi
ai contingenţei nebune
numai cu un geamantan
de vise în mână
şi cîteva cărţi
ca nişte călători fără orizont
iubiţi morganatici
fără redute
se vor roti orele în van,
pe văzutul şi nevăzutul
cadran solar
ne vor ameţi eternităţi
vom plonja în vajnicele zări
mergând spre nicăieri
şi spre landurile
cu lavandă şi prigori.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Necazul vine câteodată

vino, necazule, dar vino singur!
necazul vine câteodată
cu troianul lui, iubito,
aşa cum se întâmplă să vină şi fericirile,
care vin toate deodată,
iar când vin aşa cu prea multul lor,
nu mai păstrează în ele desfătarea fericirii,
cum şi necazurile
îngrămădite unul peste altul
îşi slăbesc amărăciunea
spre capătul vieţii, nu mai condamni
şi nu mai aprobi,
te miri doar,
şi, tot ce-ţi rămâne atunci cu adevărat, iubito,
este că te-ai lăsat copleşit,
te-ai întroienit.

poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!