Rainer Maria Rilke

O sibilă

O numeau bătrână, odinioară.
Dar rămase, pe drum se plimba zilnic.
Şi statura-i se schimba
şi o socoteau pădure rară

după veacuri multe. Însă ea,
pe aceleaşi locuri, neschimbată,
ca o citadelă-ntunecată,
naltă şi pustie se vedea;

stând cu vorbele, ce nepăzite,
fără vrerea-i tot sporeau, ţipând,
o înconjurau zburând rotat,
pe când cele ce revenite-n rând
sub orbita ei, întunecat
stau de noapte pregătite.

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea a doua, traducere de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O urmare la «Învelişul trandafirului»

Scrisă pentru Madame Riccard

Bogat era spaţiul de ele, mereu mai pline şi mai sătule,
durabile roze: şi deodată se risipesc,
poate-ntr-o seară. Căderea decisă-a petalelor
sună pe muchea căminului ca nişte-aplauze-ncete.

Timpul aplaudă, ce le-a ucis atât de duios?
S-au apărat oare destul, ele ce prea devreme ne lasă?
Uite, cele mai roşii s-au înroşit până la negru
şi cele mai palide au trecut prin orice paloare.

Şi-acum: viaţa lor de apoi începe-ntre foile cărţilor,
invincibil parfum sălăşluieşte-n sertarul din scrin,
pătrunde-n vreun lucru ce ne slujeşte,
strecoară-n batistele împăturite
ceea ce-n trandafiri ne-a mişcat şi-n ei a căzut în adânc.

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Dedicaţii, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, când, când, când, vor înceta

... O, când, când, când, vor înceta
tânguirea şi vorba? Nu s-au ivit îndeajuns
maeştrii s-aşeze vorbele omeneşti? De ce-ncercările noi?

Nu-s oare, nu-s, nu-s oamenii
doborâţi de carte? Ca de un dangăt necurmat.
Când, între două cărţi, ţi se arată cerul tăcut, sau
o palmă de pământ obişnuit în înserare – luminează-te.

Mai mult ca furtunile, mai mult ca mările
au urlat oamenii. Ce imensităţi de linişti
trebuie să fie-n univers să mai putem auzi greierul
noi, urlătorii. Ca stelele
să ne apară tăcute în eterul covârşit cu zbierete
ne-au cuvântat părinţii din vechi, bătrânii, răsbătrânii,
ca noi, în sfârşit, s-auzim, să fim oamenii,-ntâii, ce-aud!

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Desăvârşite, traducere de Dan Constantinescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, tu, iubită

O, tu, iubită
dinainte pierdută, niciodată-ntâlnită,
eu nu mai ştiu care cântec ţi-i drag.
Nu mai încerc, când viitorul vine,
să te găsesc. Toate marile
imagini din mine, priveliştea văzută-n zare,
târguri şi turnuri şi poduri şi
nebănuite cotituri de drumuri
şi vlaga acelor tărâmuri
cutreierate pe vremuri de zei:
toate în mine se-nalţă
spre slava ta, tu pierdută mereu.
O, tu eşti grădinile
pe care le-am privit cu-atâta
nădejde. O fereastră s-a deschis
în casa de ţară: – şi tu, gânditoare,
aproape c-ai intrat după mine. Am găsit
uliţe pe care tocmai trecuseşi,
şi uneori oglinzile vitrinelor
erau înc-ameţite de tine şi răsfrângeau speriate

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Desăvârşite, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, viaţă, viaţă, uimitor răstimp

O, viaţă, viaţă, uimitor răstimp,
din contradicţii-n contradicţii-ajungi,
împleticită-ades, târâş, pe brânci,
şi, brusc, în înger parcă te preschimbi;
aripi nespus de-nvoalte ai atunci:
o, viaţă, cel mai nepătruns răstimp.

Dintre destine multe, temerare,
să fie unul poate, mai aprins?
Noi rezistăm, cu sprijin în hotare,
şi smulgem, luăm ceva de necuprins.
......................................

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Proiecte (1914, Paris), traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oră gravă

Cel care-acum, undeva, plânge în lume,
fără rost plânge în lume,
mă plânge pe mine.

Cel care-acum, undeva, râde în noapte,
fără rost râde în noapte,
râde de mine.

Cel care-acum, undeva, pleacă în lume,
fără rost pleacă în lume,
pleacă spre mine.

Cel care-acum, undeva, moare în lume,
fără rost moare în lume,
se uită la mine.

poezie de Rainer Maria Rilke din Cartea imaginilor, Partea a doua a cărţii întâi, traducere de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orfeu. Euridice. Hermes

Era-n ciudata sufletelor mină.
Şi ei mergeau ca vine de argint
în întuneric. Printre rădăcini,
sângele care curge-apoi în oameni
ţâşnea în umbră roşu ca porfirul.
Şi altceva nimic nu era roşu.

Stânci erau pe-acolo şi
păduri fără fiinţă. Şi poduri peste vid,
şi-o baltă mare, cenuşie, oarbă,
întinsă peste fundul ei adânc
ca peste-un peisaj un cer ploios.
Şi printre pajişti apăru, domoală
şi blândă, dunga albă-a unui drum,
asemeni unei lungi fâşii de pânză.

Şi-acuma ei veneau pe drumu-acela.

Întâi bărbatul zvelt în mantie albastră,
privind, nerăbdător, tăcut, în zare;

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea întâi, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oricum m-aş schimba

Oricum m-aş schimba
nu, nu te uit nicicând
suavă dragă lumină
din început pe pământ.

Tot ce-ai promis, fără greş
el a ţinut,
de când sfărmatu-mi-ai inima
lin, nedurut.

Fulger fugară figură
de mine zărită, întâia.
Tăria fiindcă-am trăit
slăvesc gingăşia.

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Desăvârşite, traducere de Dan Constantinescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ortensia albastră

Precum un rest de verde! Par vopsele;
sunt aspre, ciunte, frunzele-i uscate;
albastrul înfloritelor umbele
nu-l poartă, ci-l răsfrâng, decolorate.

Spălat de lacrimi, pare scurs în glastre
tot mai pierdut, de parcă nu e viu,
întocmai ca străvechi scrisori albastre
ce-n galben-violet se sting, şi-n cenuşiu.

Cum nici un fir într-un şorţ mic şi şters,
uitat, nemaipurtat, nu mai tresaltă –
mărunta-i viaţă s-a-ntrerupt din mers.

Deodat' albastrul pare lângă verde nou,
sub umbela nouă mai învoaltă:
mişcat, albastrul prinde să-l dezmierde.

sonet de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea întâi, traducere de Nicolae Argintescu-Amza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părăsit pe munţii din suflet

Părăsit pe munţii din suflet. Priveşte, ce mică acolo,
priveşte: localitatea din urmă a vorbei, şi mai sus,
Însă ce mică şi ea, încă un ultim
sătuc de simţiri. O recunoşti tu?
Părăsit pe munţii din suflet. Straiul
de piatră sub mâni. Aici înfloreşte
bine ceva; din muta prăpastie
iese-nvoaltă o iarbă neştiutoare cântând.
Dar cărturarul? Ah, ce începu să cunoască,
şi tace acum, părăsit pe munţii din suflet.
Acolo umblă desigur, în sfântă ştiinţă de sine,
multe-mprejur, multe dihănii de munte în pace
se perindă şi stau. Şi pasărea mare şi tăinuită
Încercuie piscul renunţării curate. – însă,
tăinuită, aici pe munţii din suflet...

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Desăvârşite, traducere de Ion Pillat
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!