atac de cord şi inimă

Povestea în versuri a Alessiei

Dacă la unsprezece şi jumătate dimineaţa
vei deschide fereastra familiei Paoli,
în partea opusă, pe balconul acelei clădiri galbene fără tencuilă,
o să poţi vedea o fată tânără cu părul şaten,
şi gri care-ţi aduce aminte de o pânză de păianjen.
Alessia are douăzeci şi şapte de ani şi nu se iubeşte pe sine.
Lucrează la o patiserie în centru oraşului,
lucrează pe tura de după-amiază, şi câştigă foarte puţini bani,
prea puţini pentru a închide ferestrele balconului pentru totdeauna.
Când în ochii ei nu se reflectă micile pizze şi prăjiturile
– dacă-i priveşti pupilele îndeaproape –
poţi vedea tramvaiele de pe strada Padova,
fructe în lăzi, rochii, travestiţi
(pentru ea mult prea bătători la ochi, ca sânii
transexualilor care îi par ca nişte bombe)
sau poate picioarele femeilor frumoase,
netede, netede sub fustele mini.
La vârsta de şaptesprezece ani Alessia visa
să devină avocat,
dar tatăl ei a murit în urma unui atac de cord

[...] Citeşte tot

poezie de Menotti Lerro din Poeme alese, Genesi, Torino, (2013), traducere de Simona Sămulescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fereşte-mă, Doamne, de găini...

(1 Tesaloniceni 5,22)

Pe orişicine ai fi întrebat în sat, ar fi ştiut să-ţi spună cine-i domnul Stan,
Căci flori frumoase, specii nemaiîntâlnite găseai la el în orişicare timp din an.
Era ştiut şi-apreciat de toată lumea ca om deştept, cuminte, priceput.
Era grozav pasionat după noi plante, din cele care încă nu s-au mai văzut.

Şi tot umblând, dădu-ntr-o zi de-o floare, de-un geniu parcă supranatural.
Auzi aici! O floare carnivoră! Dar asta este extraordinar!
Plăti-ntr-o grabă tremurândă preţul mare şi înspre casă se-ndreptă cu pas zorit,
Fără să bănuie că-acel firav plăpând de iarbă îi va grăbi pretimpuriul vieţii lui sfârşit.

Ajunse-acasă. Şi în sera lui cea mai de seamă, în locul ce-l mai preţios şi mai păzit,
Punându-şi în valoare toată măiestria, minune-aceea a lui de floare şi-a sădit.
"Iubitul meu - neliniştita lui soţie îi zise într-o zi plângând cu-amar -
Nu vezi cum iarba asta te robeşte de nu mai ai de absolut nimic pe lume nici habar?"

Dar omul nostru nu mai auzea nicicum, căci floarea care la-nceput mânca
Furnici, ţânţari şi cărăbuşi şi muşte, acuma nici chiar cu găini n-o sătura.
Plângea nevasta lui, plângeau copiii, dar omul surd şi mut căra întruna

[...] Citeşte tot

poezie de Valdi Herman
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!