Poezii despre autostrăzi și viață, pagina 3
Pentru cei care-și plătesc taxele
Inutilitatea de a merge oriunde ar trebui să ducă
La o concluzie contrară învârtitului în jurul cozii.
Am plecat spre nicăieri de ceva timp.
Căile alese, ca autostrăzile interstatale, sunt supra-aglomerate,
Toate spațiile goale sunt pline de promisiuni și de amabilități vesele,
Cu simboluri mincinoase controlând
Fiecare curbă de-a lungul drumului.
Furnizorii adevărului și prădătorii justiției se ascund
În spatele paravanelor din beton și a lizierelor,
Împlinind citatele vieții noastre scurte, dar iuți,
Taxându-ne pentru exces de viteză și abandonând
Departamentului de Resurse Umane moralitatea convingerilor.
Mergând spre nicăieri... odinioară, în tinerețe, am avut viziunea
Părții indolente a vârstei de patruzeci de ani...
Iar mai la distanță, derulându-se-n mare viteză,
Vârsta de șaptezeci de ani,
Asemeni unor apartamente de pensionari și cărucioare de golf.
[...] Citește tot
poezie din Ted Sheridan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Înțelepciunea nimicului
Trec anii și mulți dintre noi nu apucă
să vadă filmul de groază
pe care starea de lucruri
îl toarnă în fiecare zi.
Ochiul minții, dacă mai există,
este inundat de atât de multe culori și zâmbete false,
fără nicio substanță care să le dea gândurilor unitate.
"Trec anii",
de parcă ei ar avea puterea de a se plimba
și de a face giumbușlucuri în eter
în timp ce ar trece pe lângă noi,
de parcă cineva a turnat în marele șablon care este însuși timpul
oase, carne, vene, sânge, piele, membre, ochi, urechi,
astfel încât aceștia să urmeze o dinamică umană.
În fiecare zi bucăți mari de vise
pot fi găsite sub roțile mașinilor turbate
sau călcate în picioare de trecătorii care mărșăluiesc
[...] Citește tot
poezie de Ionuț Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Lumini de avarie
lupii s-au adunat mai aproape de oraș.
aici e liniște.
zidurile au fost acoperite de mușchi verde/ precum stâncile din anzii cordilieri.
aici ne hrănim copiii în case dărăpănate cu ierburi și carne crudă.
nu ne e teamă.
e aceeași explozie nucleară care a făcut ca aceasta să fie casa noastră.
unii copii mor. bebeluși cu fețe ca de păpuși cu
ochi albaștri și reci.
din când în când lupii urlă la lună,
din când în când ne dăm în leagănele abandonate.
pădurea a pus stăpânire pe noi.
bărbații se întorc în fiecare zi de la vănătoare.
[...] Citește tot
poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
La petite étoile
credinței i-am pus o gură ironică-sceptică, din acel moment
păream un cazino dărâmat, nimeni nu mai credea în mine;
feței mele i-am pus o mină ocupată și neprietenoasă
iar lumea n-avea curajul să se-apropie, viața mea părând autostradă
iar cine s-ar opri să-mi vorbească ar crea ambuteiaje mortale;
pasiunii i-am pus ochi ostili și mândri, fortărețele unui aisberg,
de aceea femeile deveneau confuze prefăcându-se că nu mă văd
când treceau pe lângă mine sau când mă depășeau pe coridoare,
pe stradă, prin viață...
însă trucurile astea nu mergeau peste tot
pentru că steluța aia vicleană ca o vulpe,
cernută cu toate manevrele și hârșâiturile,
strălucea peste mine ciudat
și mă invita oarecum, chemătoare, s-o contactez.
la început, amabil, numai zâmbet, am poftit-o să mă lumineze
era însă mai neastâmpărată și mai greu de prins decât
un licurici din nopțile calde de vară,
așa că, pentru multă vreme, am rămas chiorându-mă la ea:
[...] Citește tot
poezie de Dorian Stoilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Nobodiness menhir
Veioza luminând serafic filele văratice ale amurgului
Biped distilând mila din ciorchinii lacrimilor
Inspirație fugitivă (...)
Culori necontinuate de nimeni pe cenușii pânze acoperite de praf
Poate doar albastrul fiecărei înserări licărind în negrul frunzelor
Vopseaua abajurului aerodinamic reflectându-mă
(...)
Happening inițatic desenându-mi o ideogramă pe față
Pe birou rămurele de busuioc și pete de culoare
Câteva piese de jazz incandescente precum steagul Revoluției franceze
Când nu ne mai rămâne nimic muzica ne inundă urechile
Unghie înnegrită de ușa tramvaiului radioul devenit lichid
Litere carolingiene acoperind hârtia ruptă a curburii becului
Reflectoare holbate peste iarnă în orașul devenit ceață și întuneric
Statui înțepenite hierofantic printre oglinzi
Bronz acoperit cu tatuaje de oxid pe chip
Muze gracile însuflețind templele în paragină
Singurătate totemică strălucind în stelele duble ale privirii omului
Din faruri rotunde efemer țâșnesc fascicole verzi
În intersecția năclăită de noapte
[...] Citește tot
poezie de Felix-Gelu Constantinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Pentru a recomanda secțiunea cu Poezii despre autostrăzi și viață, adresa este: