astronomie şi religie

Diptic

Sunt scarabeul de aur în aşteptarea
Unei gâze miraculoase, o zână – gâză,
În jur roiesc mici iago, cinstiţi brutuşi,
Mă simt minunat, deşi pustnic într-o peşteră
Numai şi numai de aur, rostesc cuvinte,
Îi înţeleg pe Spinoza, pe Da Costa,
Pe Jeanne D'Arc o înţeleg cel mai bine,
Uneori, seara, vine la mine Pascal,
Îmi spune, o picătură de apă te poate ucide,
Eu nu-l cred, am devenit un mistic îndărătnic,
Cred mai mult în spirite, decât în cuvintele unor prieteni,
Ce ne lipseşte? Nimic, în afara unei mici antante
Cu spirite asemănătoare, eu nu mai pot fi de mult
Împuşcat, reînviu mereu cu Dostoievski, Tolstoi,
Strigătul în pustiu se preface în Fata Morgana,
Cu ea mai vorbim în somn, în pustiu,
Acolo aleargă vioi scarabeii de aur.
* * * * * * *
Stau morţii-n găoace de lut,
Ca puiul cel nenăscut,

[...] Citeşte tot

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luna

Soarele şi Luna, la ceas de taină, mâna şi-au dat,
Ca Pâmântul noaptea să nu rămână neiluminat.
Într-o frăţie cosmică, tacită s-au înţeles
Şi când soarele se stinge, sus pe cer, de la apus,
Răsare luna, o soră naturală şi fidelă
Ce se-nvârte pe orbită-i exact calculată
Şi pământul îl cuprinde-n al ei tentacul.

O pereche misterioasă aceste astre fac,
Un El şi-o Ea ca-ntr-o poveste aievea,
Cu ochiul Ele ne fac când o eclipsă apare,
Iar noi fascinaţi suntem de proporţiile universale
Şi ne-ntrebăm fireşte cum e cu putinţă
Asemenea perfecţiune în cosmos să existe.

Seară de seară în décor nocturn apare
La-nceput o semilună, timidă, glacială,
Cu un zâmbet surâzător, galeş şi smerit
Şi-apoi creşte, pătrar după pătrar
Şi la apogeu ajunge-n acest spaţiu colosal.

[...] Citeşte tot

poezie de Georgeta Ganea (27 noiembrie 2020)
Adăugat de Georgeta Ganea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştiu dacă te iubesc, -Escu!

ştiu numai că te-am

confundat în mod constant
cu prinţul oferindu-mi cosmosul
per pedes apostolorum

că am închis ochii ca de gâză intrată
de fiecare dată când ceaţa primea somaţii
din dreptul femeii angoasate

am simulat paradisul
vecinătatea lui Dumnezeu
m-am arătat lumii chiar şi cu
Pasăre Măiastră

am tastat îmbrăcată frugal
aproape goală riscând oprobrii
privarea de demnitate
am ignorat viruşi potenţiale zăpezi...

[...] Citeşte tot

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De o parte şi de alta

distanţa asta dintre mine şi tine
trecută cu vederea de restul
atât de bine simţită de noi
fără a fi fost măsurată vreodată
nici măcar comparată cu ceva
într-o noapte târzie de anotimp straniu când mucul de lumânare a suplinit lipsa de prezenţă a lunii şi toate maşinile cosmice au oprit în faţa liniei ferate.

să fi trecut o veşnicie!

şi Dumnezeu era liniştit
nu se îndoia că n-am avea fiecare
pe cineva suficient de aproape

*
eu atât de aproape de viaţă
tu atât de aproape de opusul ei

eu atât de aproape de moarte
tu atât de aproape de opusul ei

[...] Citeşte tot

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşit previzibil...

Soarele răsărise la apus într-un dans bizar de abandoanare a răsăritului...
Umbrele amurgului se dispersau într-un zbor cu viteze astronomice şi lumina căzu pe pământ cu o greutate neînţeleasă şi insuportabilă...
Lumea, îngrozită, într-un exod fantasmagoric se retrăgea spre păduri într-o degringoladă greu de oprit...
Ţipete, groază, scâncete de noi născuţi, o mulţime dezorganizată şi surprinsă de cataclismul schimbării mişcării solare...
Cu puţin în urmă o bombă nucleară zdrenţuise scoarţa pământului în Siberia... Valul de fum radioactiv se împrăştiase cu viteza taifunului asupra lumii...
Un ocean de fum, un deşert în foc şi fum, ca o reptilă flămândă şerpuia printre ultimile secunde ale vieţii...
Aripi de înger pluteau prin labirinturile fumegânde ale aerului intoxicat cu otravă...
Undeva, un pui de căprioară, rătăcit de ciută îşi dădea ultima suflare...
Valul morţii scormonea în măruntaiele Terrei, carbonizând pulsul interior al planetei...
Luna se apropie de soare, şi într-un zgomot infernal îşi amestecară trupurile... bucâţi de foc şi piatră, într-un dans demonic se prăbuşeau peste anotimpuri...
Dumnezeu, nemişcat, cu ultimile cuvinte: Iartă-i, că nu ştiu ce fac, îşi dădu ultima suflare, vărsând peste pământ lacrimi de sânge...
Un ocean însângerat îşi întindea aripile în univers...
Omul-neom îşi mai strigă o dată nebunia, declanşând iadul pe pământ...
Poate, un fir de iarbă, de sub cenuşa Satanei, va fi un nou început...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am să ştiu

n-am să ştiu acum cât braţ să-ţi întind,
cât pe contrasens aiurea să-ţi merg,
în ce răscruce de nevăzut să te aştept,
lutu-mi într-o doară de tine să-l leg.

prin ce aspiraţii sparte în uşi să aştept
şi-n ce fel respiraţia-mi pătrată sune
pe sub şanse speriate şi viralii caişi,
fruntea-mi în nesfârşit să se răzbune,

dar inventez fuga unui timp răsturnat
prin amiaza vieţii şi încruntata izolare;
mai jos de cercelul tău, mult mai jos
şi mai sus de stârcului picior relaxare.

sub influenţa cerului grav de calm
m-am internat umbră fără scăpare,
nopţilor fără garduri, fără ajunsuri
şi sfericelor foşnete perechi purtare.

[...] Citeşte tot

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ofrandă

sunt zile întregi în care copacii
stau îngropaţi în mine
înspăimântători şi silenţioşi
în alura lor de uriaşi căzuţi
rugându-se în limbi de demult
a căror memorie doar Dumnezeu
o mai ţine vie

agonia se petrece departe de văz
într-o intimitate neghicită din afară
sufletul stă pe o lespede... cumva
între ciocan şi nicovală
în albul absolut compune
frânturi ale unei întâmplări
care niciodată nu trece
proba începutului

şi ei stau îngropaţi în mine
au păsări pe măsură...
păsări bolnave clocind

[...] Citeşte tot

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă din Iubire cu lămâie şi sare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am îndrăznit să fiu copil o clipă

Cât de nefericită poate fi viaţa fără copilărie.
Clipa se făcuse sferică după trebuinţa viselor mele.
Ce pot fi visele dacă nu o stare fără senzaţie dureroasă?
Urcă şi coboră din soare, îmbrăcând câte o aureolă fiecare pentru cât de mult mă apasă suferinţa acestei lumi.
Lumea aleargă spre idealuri false pentru a deveni strălucitoare mai mult decât îi este dat să fie. Oamenii trăiesc într-o permanentă tensiune, remarcând insuficienţa ca pe un sentiment al sfârşirii lor, o agonie ultradimensională şi epuizantă care nu aduce nimic bun acestei lumi.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut lumea aşa cum e.
Am găsit în clipă strălucirea desăvărşită – copilăria ca un privilegiu al vieţii, copilăria ca o mare purificare a sufletului între viaţa cosmică de dinainte şi un nou început organic al său.
Cât de nefericit poate fi un suflet fără copilărie, cât de nefericit ar fi un fluture fără floare, cât de nefericită ar fi o floare fără ploaie, cât de nefericit poate fi omul fără raţiune.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut cum se irosesc oamenii. Nu mă plâng de nimic. Aştept o ninsoare abundentă să înflorească pământul ca într-o primăvară polară. Albul acoperă întunericul din oameni şi am mai multă vreme să vorbesc cu mine despre mine.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă ca să nu pierd încrederea în oameni. Am văzut prăbşirea lor între frământări şi obsesii
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut o lume fără fundament, înstrăinată de Dumnezeu.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă când am aflat semnificaţia timpului şi mi s-a făcut frică de necunoscut.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut avarul din care nu mai rămăsese nimic decât banul.
Cât de nefericită poate fi viaţa fără copilărie...
Cât de nefericit poate fi copacul fără frunze, izolat de iarnă într-o halucinaţie albă.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi n-am mai simţit pământul sub picioare: eram melancolie, speranţă, zbor, nevinovăţie, transparenţă, luciditate...
Ce fericit este copilul, trăindu-şi fantezia într-o inocenţă totală, ce fericit poate fi îngerul în conştiinţa lui: aşa simte şi el zborul dincolo de orice imaginaţie odată cu copilul – când în cer, când pe pământ într-o armonie perfectă.
N-aş fi ştiut toate astea dacă n-aş fi îndrăznit să fiu copil o clipă, o aripă de vânt –moneda convertibilă a oricărui vis.

poezie de Camelia Opriţa din Cuvântul din lumina condeiului Literatură pentru minte, inimă şi suflet (27 noiembrie 2007)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despărţindu-ne

macii mei şi-au venit în fire
părinteşte mi-au iertat surghiunul
iubirea-cu-lămâie-şi-sare
ca pe câmpii mi-au încredinţat latenţe
aşteptând rodul imaginaţiei bune

! şi eu

desculţă am alergat [un vechi obicei de-al meu!]
altfel invadată de roşu/ simţeam că frumuseţea este
cu totul altceva decât prefabricatul anost de iluzie

o corabie şi-a potrivit pânzele dincolo de naufragiu
întoarsă în mine nu s-a gândit copacul să mă acuze
de egoism... nici măcar de naivitate

rămâneau în urmă
inflorescenţe strangulate în jurul eului meu
de nu cumva vor fi fost braţele tale... cândva
obsesiile.... boala de moarte... disoluţia

[...] Citeşte tot

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cutremur

mogâldeaţă
umplusem împrejurimile
cu plânset isteric şi sânge
lovisem cu-n picioruş lanţurile
aşa cum izbeşte o planetă
finitudinile infirme ale lumii

atunci a fost prima oară
când fără sentimentul consecinţei am întins la maximum
corzile pulmonare şi aşa surmenate ale cosmosului

forme alb-cenuşii [un fel de nori... un fel de oameni...?!]
îşi revendicaseră partea lor de destin
întinderea de la omoplat până la grimasa
ce printr-o strădanie a firii... printr-o întâmplare
ar fi adus zâmbetul
parcelele acelea de epidermă proaspătă
în care nu s-ar fi sfiit iarba să iasă
ca dintr-o ţarină imperială

[...] Citeşte tot

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!