Alfred de Musset

Cântec

Sărmanei inimi slabe i-am spus: "Tu
Nu crezi c-ajunge să iubeşti doar una?
Şi nu-ţi dai seama că shimbând într-una,
Îţi pierzi în doruri fericirea? Nu?"

Ea mi-a răspuns: "N-ajunge, precum crezi;
N-ajunge să iubeşti mereu tot una!
Şi nu-ţi dai seama că schimbând într-una,
Mai dulci plăceri trecute le-ntrevezi?"

Sărmanei inimi slabe i-am spus: "Tu
N-ajunge cât eşti tristă-ntotdeauna?
Şi nu-ţi dai seama că schimbând într-una
Iubita, noi dureri întâmpini? Nu?"

Ea mi-a răspuns: "N-ajunge, precum crezi;
Tristeţile n-ajung de totdeauna.
Şi nu-ţi dai seama că schimbând într-una,
Dăm farmec nou la vechi dureri? Nu vezi?"

poezie de Alfred de Musset (1831)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimele versuri

De optsprezece luni ornicul meu
Trist, îmi tot sună moartea la ureche.
De optsprezece luni de griji şi veghe
Simt şi văd moartea-n orice loc, mereu.

Cu cât făptura mea se-mpotriveşte,
Cu-atât instinctul morţii nu-mi dă pas,
Şi-atunci când îndrăznesc să fac un pas,
Simt inima în piept cum se opreşte.

Puterile-mi se duc, necruţătoare;
Chiar şi odihna parcă e-un frământ;
Ca un biet cal greu istovit şi frânt,
Curaju-mi stins se clatină şi moare.

poezie de Alfred de Musset din Poezii (1960), traducere de Lazăr Iliescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stea palidă a serii

Stea palidă a serii, tu sol trimis din zare,
Ce din amurguri fruntea sclipindă îţi desprinzi,
Cu ochii-ţi, din palatul de-azur au ce cuprinzi?
Ce vrei să vezi în depărtare?

S-a potolit furtuna şi vântul a-ncetat;
Cu freamăt blând pădurea îşi lăcrimează dorul;
Un fluture de aur, lin, prin livadă, zborul
Printre miresme şi-a luat.

Ce cauţi peste lumea ce doarme în stihie?
Parcă spre munţi acuma cobori în pas uşor;
Pleci surâzând, prieten plin de melancolie,
Iar ochiul tău clipeşte în zări tremurător.

Stea ce cobori în noapte spre verzile coline,
Tu, ce din mantia nopţii ca lacrimă-ai descins,
Şi vezi în depărtare păstorul care vine
Cu turma lui, pe drumul de-ntunecimi cuprins,

[...] Citeşte tot

poezie de Alfred de Musset (1835)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cititorului

În cartea asta, fără-ndemânare,
Am pus întreaga tinereţe-a mea.
Mărturisesc, acum când ea apare,
Că multe-aş fi putut să schimb în ea.

Dar, cum şi firea noastră-i schimbătoare,
De ce să fac trecutu-altminterea?
Te du, deci, biată pasăre, în zare
Şi Dumnezeu te-ndrume unde-i vrea.

O cititorule, oricine-ai fi,
Citeşte cât mai mult mă poţi citi;
La urmă vine-osânda, pare-mi-se.

Întâiul vers copilu-l migăli;
Pe cel de-al doilea, băieţandrul; şi
Bărbatul, doar pe el din urmă-l scrise.

poezie de Alfred de Musset (1840)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţe

Iubire, vlagă, încântare
Şi viaţă, tot s-a irosit;
Şi chiar mândria-mi, pentru care
Drept geniu-am fost pecetluit.

Când Adevărul l-am găsit,
Credeam că-i un prieten mare;
Dar după ce l-am cântărit,
Simţii o scârbă-ngrozitoare.

Şi totuşi, vai, nimic nu ştie
Cel ce să-l afle întârzie;
Căci pururi el va lumina!

De sus, Cel Sfânt răspuns îmi cere:
"Tot ce mai am ca mângâiere
E lacrima ce-am plâns cândva!"

poezie de Alfred de Musset (1840)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Domnului Victor Hugo

Iubim atâtea lucruri pe lumea asta, doară
Ca să-nţelegem bine ce preţuim din plin:
Joc, ocean, cofeturi, un firmament senin,
Femei, sau cai, sau lauri, sau roze bunăoară.

Călcăm pe flori firave, ce-abia prind să răsară,
Şi plângem, şi cuvinte de bun rămas rostim.
Cu timpul, ne dăm seama şi noi că-mbătrânim
Când clocotul se duce din inima hoinară.

Din toate-aceste bunuri, ce nu spun lucru mare,
De preţ e numai unul; un vechi amic, se pare.
Te cerţi şi fugi de dânsul; când însă, cuminţiţi,

Ne întâlnim, surâdem, şi două mâini se-ndeamnă,
Gândindu-se că-n timpuri mergeam nedespărţiţi,
Că sufletul nu-i veşnic şi "ieri" un "mâine"-nseamnă.

sonet de Alfred de Musset din Poezii (1960), traducere de Lazăr Iliescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Niciodată

Un cântec trist de Schubert, lin prin văzduh plutea,
Când tu, - ţii minte oare? – mi-ai spus: "Nu! Niciodată!
Nu!" îmi spuneai şi totuşi în ochii-ţi strălucea
Azurul melancolic al bolţii înstelată.

Spuneai: "Nu! Niciodată!", dar chipul tău zâmbea,
Ca-ntr-un profil de veche medalie turnată;
Şi, mândru, al comorii ce-ascunzi instinct, punea
Pe-obrajii tăi, năframa-i geloasă-mbujorată.

Păcat! O, ce cuvinte de nepăsare pline
Când îţi vorbeam, marchiză, de dragoste ştii bine,
Nu-ţi desluşeam nici chipul, nici zâmbetul de crin.

Mai dulce decât ochii-ţi senini e-a ta simţire;
Şi mă gândeam în taină, privindu-i cu mâhnire,
La sufletul ce-n floarea-i ţi se-nchidea divin.

poezie de Alfred de Musset (1839)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul lui Fortunio

Voi credeţi că de fata dragă
Pot să vorbesc.
Nici pentru-o-mpărăţie-ntreagă
N-am s-o numesc.

De vreţi, cântăm pe rând, ori droaie
La un stacan,
Că o ador şi că-i bălaie
Ca grâu-n lan.

Fac orice i se năzăreşte
Şi-o porunci.
Şi viaţa mea, dac-o râvneşte
I-o pot jertfi.

Durerea care ne-o stârneşte
Un dor respins,
Întregul suflet ca-ntr-un cleşte
Mi l-a cuprins.

[...] Citeşte tot

poezie de Alfred de Musset din Din poezia de dragoste a lumii, traducere de Maria Banuş
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!