Carlos Barbarito

O pasăre vine la cel mai îndepărtat şi solitar ţărm

O pasăre vine la cel mai îndepărtat şi solitar ţărm.
Bea puţină apă –
care devine tulbure, amestecată cu nisip –
apoi îşi reia zborul,
repetă o scenă la fel de veche ca lumea,
scenă care n-a încetat niciodată să aibă loc.
Dacă nu s-ar mai întâmpla, chiar pentru o singură zi,
n-ar mai fi posibil să existe muzica şi nici stelele, nici mierea
şi nici Renoir, nici copii care joacă zaruri
şi nici norii, nici părul tău fluturând în vânt
şi nici măcar ochii tăi care alungă umbrele
în fiecare dimineaţă când te trezeşti.

poezie de Carlos Barbarito, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce sunt măsura, masa...

Ce sunt măsura, masa,
conturul? În umbră, instinctul;
în lumină, rugina
care migrează dintr-un cablu în alt cablu.
Gândesc, nu gândesc: îşi piaptănă părul
în penumbră, după dorinţă
şi după concluzia lăsată de aceasta;
concizie,
infinitate: apa este confuză,
ea cade densă spre un centru neclintit,
frumuseţea este făcută şi desfăcută
în vreme ce eu spionez ce-a mai rămas din lume
prin ultimul sunet al vocii tale,
aspru şi intens.

Ce este cabala,
melodia, arcul
acum când toate se sting
şi-în toate care cad, se rotesc şi se răstoarnă:
în curând nimeni, trecutul, periferia?

poezie de Carlos Barbarito, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce pe el îl îmbolnăveşte ceea ce pentru alţii....

De ce pe el îl îmbolnăveşte ceea ce pentru alţii
este leac? De ce este cartea
pe care şi-un copil o poate înţelege
beznă pentru ochii lui? De ce este
limba vorbită de toată lumea
străină pentru el, incomprehensibilă?
Ziua care constituie prezentul
nu este şi ziua lui, şi chiar mai puţin noaptea,
câinele care latră pe-un teren sterp,
coapsa expusă
la colţul străzii de femeia pierzaniei,
ţara îndepărtată cuprinsă de flăcări...
ţărâna care refuzând prea adesea
devine deodată nefertilă
şi sfârşeşte-n banalitatea unui fulger îngheţat,
reflectat la nesfârşit în oglinda opacă a pământului.

poezie de Carlos Barbarito, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marele horn

Cei morţi nu-s ca noi. Suspendaţi
în pacea amiezii, le lipseşte
saţietatea şi setea. Ei au dispărut,
dar există. Ochii lor sunt sunt în altă parte,
mâinile lor nu mai mângâie, dornice
sau temătoare – sunt deja muşchi pe pietre.
Ei poartă lămpi stinse,
pelerine de ploaie uzate, scuturi sparte.
Noi îmbrăţişăm şi-aprindem toate luminile,
măturăm pretutindeni momentul prezent.

Simţim respiraţia fiecărui fir de iarbă
în ceafa altui fir de iarbă
sau în el însuşi:
ne surprinde şi ne înfioară,
pentru a se întoarce apoi încetişor în lemnul
care a fost cândva rumeguş luat de vânt.

poezie de Carlos Barbarito, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

(Andreas Vesalius, Padua, 1538)

El taie într-o materie încremenită,
ecoul inutil al unei iubiri de demult,
pline de ardoare, printre rădăcini. El taie
asemenea cuiva care are un sentiment de milă
pentru un animal bolnav,
pentru frunza care cade
cum cade-o stea, inocentă.
( Într-o oglindă îndepărtată
se reflectă, încă,
un nud perfect ).
El taie o durere care mai persistă
după tăiere, pătrunde metalul,
mâna – dincolo de acea încăpere, solul,
pietrele, dincolo de această lume, sferele
pe cât de improbabile, pe atât de pure.

poezie de Carlos Barbarito, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

(Max Ernst şi Dorothea Tanning în Arizona)

Piatra creşte aşa cum creşte-o plantă,
simte frigul, arşiţa, teama,
cheamă, ţipă, râde.
Ce putem noi înţelege, ce unităţi de măsură putem folosi,
de unde şi până unde putem ilumina umbra?
Numai privirea, goală.
Numai visul, viu şi intens.
Să ridici o casă
Într-un pustiu, unde vântul
o poate biciui, iar, înăuntru, să muşti, să săruţi, să crezi
şi să te îndoieşti, să-ţi aminteşti, să uiţi şi să-ţi aminteşti iarăşi.
Cine geme, tremură, doreşte,
cere, implorând, mai multă frumuseţe,
intră în celălalt ca şi cum ar intra într-o oglindă?
O altă viaţă care este de asemenea o moarte –
o iute şi fulgurantă formă a morţii –
aduce fulgerul, luminează locuri secrete, găuri adânci.

poezie de Carlos Barbarito, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asta-i viaţa mea, pare să spună frunza...

Asta-i viaţa mea, pare să spună frunza
care cade de pe ram
sau piatra care se rostogoleşte de pe deal. tât: fără o credinţă
în faţa căreia trebuie să te-închini sau să o conteşti,
fără muzica sferelor perfecte,
fără un cer explodând în flăcări.
Sub tălpile mele, viitoarea cenuşă
care se va aşterne la distracţia finală,
penultima blasfemie;
toate luminile se vor stinge,
iar pe armăsarul talazurilor
va veni un peşte de cobalt
să muşte fără a ţine seama de sex sau de pleoape.
Frunza cade în felul ei,
aşa cum şi piatra cade în felul ei,
dar numai cineva cu mâini
descoperă moliciunea cărnii
şi duritatea oaselor.
Acesta este adevărul: nici un om nu este vizibil.

[...] Citeşte tot

poezie de Carlos Barbarito, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În afară de iarbă, nimic nu creşte

În afară de iarbă, nimic nu creşte.
Nimic nu atrage privirea, cu excepţia unei pietre funerare
şi a ceea ce aceasta conţine şi protejează.
Aici, departe de ţărm,
departe de locul unde apa
restituie adesea
metale ruginite, lemne mucegăite,
leşul unui delfin sau al unei ţestoase.
Vântul nu suflă cu putere
pentru a ne duce departe, aşa cum a promis atunci.

Minutele care trec devin ore,
însă niciodată zile, devin nopţi
care niciodată nu acceptă să fie ani,
veacuri în care cineva moare,
iar altcineva, care nu ştie asta, scoate-un căscat.

poezie de Carlos Barbarito, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între dificil şi imposibil se extinde...

Între dificil şi imposibil se extinde
domeniul, întotdeauna-n schimbare. Acolo,
mereu în tranzit, locuieşte omul,
cu privirea scrutând ogoarele
infestate de lăcuste, într-o carne
jumătate vis, jumătate gând, fără nici un reper.
În zid, o floare.
O floare încolţită şi crescută-n nisip.
Nisip care s-a acumulat, odată,
cu mult timp în urmă, cum se acumulează întunericul –
sub un soare, îndepărtat şi indiferent,
într-o noapte făcută din vele întinse
şi iubirea a trei îndrăgostiţi, înainte să fi ars casele şi cărţile.
Nimeni nu ştie cauza schimbării neaşteptate
a culorii pietrelor, a muzicii aerului,
a murmurului dorinţei în urgenţa unei igiene.
Cine-i generos cu el însuşi, acum, după toate-acestea,
gură muşcând din umăr şi pântec lipit de gură:
aceeaşi continuă luptă pentru a găsi drumul, alfabetul, forma?

poezie de Carlos Barbarito, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lăsaţi, în urma voastră poate, marea să răsune

Lăsaţi, în urma voastră poate, marea să răsune;
Lăsaţi câteva cuvinte să răsune
dincolo de orice spaţiu mâlit sau ruginit.
Pot fi alifii de la Avicenna,
păduri de îmbrăţişări,
recolte, roiuri,
umede implicări.
Sau, poate, ceva ce a mai fost.
Se ridică. Se îmbracă. Pleacă.
Iarba creşte înaltă iarăşi.
La pasul lui toate par să regăsească
înlăuntrul lor o anumită formă de linişte.
Nu poate fi o distanţă foarte mare –
se gândeşte el.

poezie de Carlos Barbarito, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!