Costel Macovei

Niciodată nu am avut răbdare să mă ascult

întotdeauna am fugit de mine, de acuzele pe care puteam să mi le aduc
şi ori de câte ori mă certam, un ocean de furie se isca în mine
de aceea nu puteam să mă aud eram prea multă gălăgie

până când, ceva în mine s-a rupt. nu mai vedeam şi nu mai auzeam
eram tot mai departe de acel eu gălăgios şi în sfârşit
puteam să mă aud. puteam să mă tac. puteam să mă ascult

gălăgia din mine încerca să se caţere, să mă ajungă
mă ridicam, aşa ţintuit cum eram, mă ridicam pe marginea tăcerii
şi în sfârşit simţeam că sunt liber. mă simţeam curat

m-am aplecat şi mi-am sărutat ghizdurile sufletului
şi buzele mele au simţit gustul lacrimilor
cât de însetat eram. cât de îndepărtat am fost. cât de ostenit sunt

acum pot să-mi trag sufletul. să-l ajut să urce la lumină. Hai suflete!

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic nu e întâmplător

truism. clişeu. simplă constatare,

conştientul identifică sursa plăcerii prin miros
şi el are mirosurile bine definite, păstrate în sertare
ca să nu se amestece

inconştientul trebuie să vadă ca să ştie
şi cu cât vede mai mult
cu atât mai puţin ştie

doar cel orb pipăie. pune mâna, ia pulsul
miroase, gustă. vede nevăzutul
şi cade dintr-o extremă în alta

dacă te uiţi în mâna care scrie
o să vezi o altă mână care scrie şi înăuntru o altă mână
şi cuvintele curg fără să privească în urmă izvorul

tăcerile sunt şiruri lungi de aşteptări

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu e cine ştie ce

tata urs, mama urs, bebe urs, privesc strachina pe-ascuns
şi-ar încerca pe o gheară dacă mierea e uşoară

uriaşul peşte-albastru a ieşit din lac măiastru
şi-a-înghiţit nemestecat lacul cel întunecat
şi nu ştie ce să facă prin poiana asfaltată

o floare udă pân-la piele îşi pleacă pletele înmiresmate
şi iarba se ridică în picioare ca să-i ia roua din spinare

două raze cad pieziş. ele nu ştiu de unde vin şi unde se duc
fiecare cu frunza ei se lasă răpită spălând petece de-întuneric
şi când se-întâlnesc, se strâng ca marginile unei răni cusute

un detaşament de fluturi s-a rătăcit în noapte-adâncă
fără să ştie că lumina le va fi potecă şi mormânt

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O masă şi patru scaune

mama, tata şi doi pici dar tu ce cauţi aici?

imaginea normalităţii se rezumă la bucătărie, acolo unde eşti doar tu
fără ifose, ascunzişuri sau imfatuări.
şi de cele mai multe ori
aici ai să găseşti o masă şi patru scaune
indiferent de sufletele ce se perindă şi de amăgirile restante
masa tăcerii e singura masă
la care are loc întruparea credinţei
dar ea e unică
la masa noastră e un scaun gol de când am plecat puţin
dar ceilalţi se prefac că nu observă
şi de fiecare dată tacâmurile cad în transă
mama, scaun, cei doi pici
oare ce caut pe-aici?

sufletul omului e ca mâncarea aburindă

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oameni înaripaţi

dincolo de cuvinte sunt tăceri şi Icari de fum
care se tot ridică spălând cerul de temeri
niciodată nu o să pot zbura, şi-a spus omul în sinea lui
numai că sinele abia aşteaptă noaptea
şi atunci rupe lanţul;
zboară unde vede cu ochii
şi dacă nu mai vede, el simte
mă uit jur împrejur şi cred că ne-am mai întâlnit
numai că nu mai ştiu în care lume
poate că mergeam trecând unul pe lângă altul
sau poate că zburăm care încotro cu treburi
cert e că figura ta îmi spune ceva
fără cuvinte, fără mimică
fără aşteptări
spune-mi te rog... ce faci la noapte?

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii aveau impresia

că oraşul se scurge odată cu ploaia. rigolele erau pline de case
şi canalizările refulau cartiere întregi. nemestecate
e doar o ploaie, fără nici o legătură cu potopul
dar cu toate acestea oamenii sunt sceptici
e prea multă apă. copacii se înmoaie
crengile lor par acum alge brun-roşcate
unduindu-se în aşteptarea umpluturii de sushi
îngerii coboară şi-încep să măture totul
case, străzi, copaci, oraşe
ca să aibă unde arunca noile pietre
din care vor creşte alţi oameni, alte case, alte oraşe
impresia generală e că toate acestea ar avea un sens
dar totul este confuz. încă nedesluşit

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii sunt fulgi de zăpadă

şi viaţa asta e o iarnă continuă cu mici variaţiuni de Paganini numite primăveri
sunt momente când fulguieşte mai puternic ca după un război sau o calamitate
dar sunt şi zile când nu mai cade nici un fulg de om de zici că suntem în deşert

am obosit să tot număr câţi fulgi de nea vin şi câţi au plecat
văd goluri greu de suportat şi nămeţi de nesimţire
iar prostia îşi strânge resemnată armatele la rigola istoriei

jur Doamne că nu am pierdut nici un cuvânt din câte mi-ai dat
am trecut prin deşert şi am pierdut lacrimi fără număr
şi- am fost rătăcitor pe marea suspinelor strângându-le-n siajul zilei

oamenii sunt fulgi de zăpadă cu tot frigul singurătăţii strâns în suflet
îi vezi purtaţi de vânturile istoriei dintr-un noian în altul
şi te întrebi de unde atâta tărie şi cum de nu li se pierd visele

să nu mai numeri fulgii de zăpadă. lasă-i să-şi poarte singuri de grijă
la recensăminte vor şti să se adune şi să se scadă din taxe
şi cine nu pune cruce pune degetul pe rana statisticilor inutile

[...] Citeşte tot

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare am înţeles ce înseamnă să fii sclav?

o frunză ştie că-i legată de copac
dar asta nu-i ştirbeşte demnitatea de-a fi frunză
căci libertatea-înseamnă rupere şi moarte
şi orice frunză îşi visează nemurirea

o pasăre străpunge cerul, e libertatea în mişcare
o pană cade, dar ea, pasărea nu moare
şi prinsă între cuib şi înălţare
ea uită că îşi smulge carnea ce-o oferă de mâncare

ştiam că nimeni nu-mi opreşte mersul către mâine
dar mâinele e deja ieri şi moare-încet
cu rădăcinile înfipte în pământ
privesc înaltul şi observ că n-am nici un regret

ştiam că nu sunt liber, prea multe duc în spate
dar alergam prin viaţă ştiind moartea departe
acum o simt aproape, rugina-n carne muşcă
ce este libertatea când viaţa-i doar o cuşcă?

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oare noi chiar existăm?

[realitate paralelă]

ieşim din noapte la lumină, primele palme, primul ţipăt
şi apoi totul se scurge monoton către final
septembrie prima zi de şcoală
octombrie cu ploile lui, noiembrie friguros
decembrie e luna luminoasă când cerurile se deschid
şi ne umplu braţele cu dulciuri şi cadouri şi colinde şi festin
apoi anul se dă peste cap şi reluăm ciclul ce trece prin iarnă, primăvară şi vară
ne agăţăm de amotimpuri pentru că zilele nu mai sunt suficiente
câte o carte, multe tăceri, amintiri exfoliate, suflet tot mai gol
canale de ştiri, filme, surogaturi,
o existenţa mecanică
repetitivă
cenuşie

[...] Citeşte tot

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odihna de la capătul drumului

poate că... ştiu. mulţi sunt speriaţi... şi eu sunt
dar asta nu mă poate opri. nimeni nu poate opri timpul în loc
se ştie că orice fenomen are o finalitate.
şi viaţa e tot un fenomen. fenomenal aş putea spune
vezi tineri în jur. nu mai au răbdare
vor totul. repede.
se uită la tine. nu te înţeleg
dar asta e treaba lor. nu trebuie să le explici nimic
nici nu ar avea răbdare să asculte
eu uită că şi tu ai fost ca ei
şi uneori chiar şi tu uiţi
uiţi pentru că acum acum ai mai multă răbdare
şi altă înţelegere a lucrurilor
acum ştii că orice ai face, soare îşi vede de ale lui
nu are nici condică de semnat
nici tramvai de prins
şi nici concediu magnific de organizat
aerul e respirabil sau nu
apa e potabilă sau nu
viaţa e trăibilă sau nu, dar ea,

[...] Citeşte tot

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!