Dorin Cozan

Asta sună a ameninţare, scumpo!

Te imaginez în sacoul meu, mâncând o felie de pepene galben.
Nu m-ai invitat la petrecerea de ziua ta, pentru că
nu ştiai că exist.
Ai zece ani şi două codiţe,
5 unicorni,
11 păpuşi,
o lampă roz cu fluturi roz şi steluţe de fosfor deasupra patului şi el roz.
Ţi-e frică de umbre, de bicepşii cailor din cartea de istorie
şi de cum se mişcă jaluzelele noaptea.
Nu ştii ce e aceea jartieră şi nici ce înseamnă "smokey eyes".
Pentru că ştiu atât de multe despre tine,
muşti tăcută din pepene şi nu mă priveşti,
sunt un căpcăun, prost şi neruşinat, asta sunt.

Am jartiera pătată cu pepene galben; vrei s-o vezi?
spune ea în timp ce se plimbă ca balerina pe marginea textului.
Pentru că îi tremură degetul mic
şi îi e frică de umbre
şi de bicepşii lui şi de cum se mişcă jaluzelele din camera
de hotel, el îi oferă sacoul.

[...] Citeşte tot

poezie de Dorin Cozan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Convorbiri literare

[jam-session cu Silvia Goteanschii]

S.
Am zis joi seara şi s-a făcut joi seara,
Joi seara mă simt ca într-un banc despre stat şi cultură,
pe fundal, undeva în istorie,
exact în momentul acesta
efemerităţile noastre servesc un ceai.

D.
ai zis (privind orhideea din pieptul meu)
tu eşti Jack, spintecătorul de inimi
aştept cu sufletul la gură să pun mâna pe tine
să ştiu cine eşti

ai zis,
privind Soarele cum apune în hublou,
eşti tăcut
ca un criminal în serie

[...] Citeşte tot

poezie de Dorin Cozan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E un timp negru acum

Aşezase
o păpădie
în dreptul Soarelui
şi când totul se potrivea perfect, a suflat fericită.

[Îi urmăream încheietura mâinii, mişcarea fină a muşchilor sub piele,
şi începeam să văd în interiorul cărnii cum s-au strâns timp de milenii
explozii stelare, cum s-au născut şi au murit pe rând galaxii
care au condus la mecanismul acesta perfect al suprapunerii dintre crimă şi frumuseţe.]

Aşa fac toate femeile, mi-am spus, în timp ce ea, cu stindardul fericirii pe faţă,
mă aşeza pe tronul solar şi îmi dădea să mănânc şi să beau.

Şi am trăit fericiţi până când deodată,
eu am întrebat: "ce faci?"
şi ea a răspuns târziu:
"bine."

[Dar poate că mint, nu eu întrebasem ci altcineva, mult mai adânc, din mine. Simţise oare că mecanismul acela fin, de reglaj al sufletelor, scârţâia pe undeva? Pe undeva, sărise în aer o rotiţă comună, pentru că la distanţă de două miliarde de ani-lumină, într-un sector al galaxiei Andromeda, un pulsar întârziase cu o miime de secundă rotirea mirificei raze?!]

[...] Citeşte tot

poezie de Dorin Cozan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Explicaţia magică

Burta ta aproape perfectă e cerul
iar pistruii tăi, constelaţii.

Aşa începe discursul erotic, atât în cele de sus, cât şi în cele de jos.
Şi dacă ai învârti roata plăcerilor şi ar cădea de trei ori la rând pentru
sex, vai, ce risipă pentru poet!

Mai bine aşază pe masă o carte
şi pe carte aşază-te tu!
Iar dacă ţi-e frică de canibalismul literar,
dă-mi aievea un pumn, sau, şi mai bine, tăcerea;
ceva care să usture cu adevărat, să contribuie la rezerva de ură a lumii,
să facă puţină lumină în hăţişul fiinţei.

Dar tu te împiedici de tine, ca un nebun de Soare şi aer.

Nebun a fost Galileo când s-a uitat cu ocheanul la aştri,
şi femeia lui se plictisea în satin;
când se spune că poţi, într-un singur tremur al vocii ei să ştii sigur
cum îţi va fi dimineaţa şi ziua, şi berea cu prietenii şi cum va fluctua bursa!

[...] Citeşte tot

poezie de Dorin Cozan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împiedicându-se, Ahile

Ea nu te mai aşteaptă demult, răpită în sine
de o dragoste mare,
ca o biserică goală, în care lumina se subţiază,
prinsă în cârlige de aer,
ca o carte care se citeşte pe sine, ca un sărut sărutându-se,
ca o mână pe sine ţinându-se strâns.

Tu mai faci câţiva paşi, cum făcea Zenon, eleatul,
zăpăcit de acest adevăr uriaş: fericit nu-i cel care aleargă,
ci acela pierdut dinainte de alergare,
acela care se ştie fără de mâini şi picioare.

Nu-i nimic de făcut, e toamnă.
Şi toamna, nimic altceva decât o nouă şi dulce femeie,
îngrijorată puţin de-a sa frumuseţe,
ca o biserică goală, în care lumina se subţiază,
ca o carte care se citeşte pe sine, ca un sărut sărutându-se,
ca o mână pe sine ţinându-se strâns.

poezie de Dorin Cozan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În curtea liceului

Ea e frumoasă precum curtea unui liceu de provincie
unde iubirile adolescenţilor din ultimii
douăzeci de ani au hrănit, candizi şi plini de muţenie, mestecenii mei de pe margine, iar vârfurile lor, vârfurile uşor prăfuite ale stelelor ;
dar nu au reuşit (ce bine!) să astupe crăpăturile zidurilor pline de gume şi bileţele,
astfel că pe coridoarele semi-întunecate încă adie un vânt
dulce-acrişor, plin de râsete şi funigei, de mâneci largi unde poţi
ascunde o floare, o agrafă sau o bobină de radio
şi poţi mai ales privi pe fereastră de dragul privitului ore în şir, o, dar aceasta
privirea aruncată timpului e cea mai frumoasă,
dar nu mai frumoasă decât ea, bătrânica cu flori de la intrare, care aşteaptă naşterea nepoţilor şi a strănepoţilor tăi, în acelaşi loc în care tu ai aşteptat - o pe ea, frumuseţea liceului, şi i-ai atins marginea rochiei de la banchet - şi, fericit, ţi-ai cerut scuze şi ai mers mai departe.

poezie de Dorin Cozan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi s-a pus întrebarea

dacă este frumoasă; întâi ochiul m-a întrebat,
apoi mâna.
Iar eu, arogant cum mă ştii, am dat să răspund.
Taci! a spus ochiul pipăind-o.

Taci! a spus mâna privind.

Am tăcut şi am privit-o mai bine.
Nu era decât o femeie frumoasă, din clasa de mijloc,
cu o uşoară arcuire a buzei superioare, cum au multe femei
din ţinutul acesta; un accent slav şi o slăbiciune pentru pisici,
cum au toate femeile, care se îngrijesc de planeta bărbaţilor.

De ce taci? m-a întrebat atunci, udând florile din emisfera nordică a planetei.
(Părea că trupul ei mic e o sferă de apă plutind din care cad argintii picuri.)

Nu tac, zic, vorbesc cu mâinile mele!
Vorbesc cu pereţii!
Asta cu voce tare, iar în gând:
La întrebarea despre frumuseţe am tot răspuns:

[...] Citeşte tot

poezie de Dorin Cozan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu

Fibrele foarte mici ale sufletului s-au rupt într-o după-amiază,
când nu am mai vorbit.
Dar el a lucrat în ascuns, zile şi nopţi,
până când a unit capătul din dreapta cu cel din stânga lui,
cum unesc copiii beţele de chibrit.

Apoi a venit altul şi a dat cu piciorul
(vrând poate să ţi se vâre în suflet întâi cu picioarele)
şi microfibrele din dreapta s-au tras înspre cele din stânga
(dacă sufletul are într-adevăr o dreaptă şi o stângă a sa)
şi a devenit mai tare ca pânza de păianjen
pe care, în sfârşit, se puteau legăna elefanţii.

Apoi altul şi altul şi tot aşa...
până când sufletul a căpătat muşchi tari ca piatra.
Au venit inginerii şi au zis, ciocănind în el:
"Ia uite ce inimă de piatră, din ea putem face un pod
un pod de piatră care nu se va mai dărâma în veci,
şi aşa s-au născut ai noştri copii.

[...] Citeşte tot

poezie de Dorin Cozan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O comandă în curs de livrare

El o priveşte vorbind, în timp ce alături
o tipă îi caută ochii.
Deasupra lor, sirenele strivesc languros pavajul, apropiindu-se şi lovindu-i părul
pe care şi-l atinge imediat după.
Un fir de păr se va rupe la noapte, sub braţul soţului,
cel mai bun prieten – repetă ea, rotunjind pe "u" şi pe "t".
Peste cinci secunde, va trece tramvaiul iar un porumbel speriat
îi va ieşi pe gură şi se va aşeza pe umăr,
privind
apa care va fierbe în pahare,
sângele dictând subtextul conversaţiei,
muntele ridicându-se, în sfârşit,
în întâmpinarea lui Mahomed.

Metalogica este mântuirea iubirii,
scrie pe aerul din jurul ei cu degetul,
ridicându-se şi coborând şi, privind apoi dinăuntrul ei în afară,
îşi face cu mâna şi îi vine a râde, în timp ce ea vorbeşte
cu soţul la telefon.

[...] Citeşte tot

poezie de Dorin Cozan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O zi din viaţa lui Lazăr cel Tânăr

Dis-de-dimineaţă eu mă aşez sub steagul poeziei tale şi stau drepţi toată ziua.
Când apare Soarele, îl salut,
când apare iarba, mă înclin de asemenea.

Apoi, pe la zece, mă uit fix pe deasupra
băieţilor care descarcă pâine şi trag adânc
aer în piept să te simt.
Sătul, parcă aş vrea puţină apă.
Nu-mi dai tu, cititorule, din apa rămasă
de când ea îţi vorbea mult?

O, amiaza!?! Nici nu ştiu când, oare când a trecut?
(Niciun semn de la ea, nicio firimitură sub masa săracului Lazăr!)
Dar oare câţi ani Iov cel Bătrân a visat un sărut?
Oare nu poate Lazăr, micul nostru soldat, să rabde trei ceasuri? Trei zile?

Iată, e deja patru după-amiază, când trec înapoi
fiii şi fiicele, carnea cea proaspătă şi bună de tun.
Râsul lor se agaţă şi stă spânzurat de cornişa gheretei o vreme. Cel puţin unul se strâmbă şi face pe măscăriciul sub nasul meu neclintit.
Eu mut steagul puţin mai încolo.

[...] Citeşte tot

poezie de Dorin Cozan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!