Eduard Dorneanu

Mantia albă a vântului

moartea s-a mutat în oglindă, alături de imaginea ta.
păreaţi două surori gemene pierdute în nerăbdarea timpului.
tu îmi spălai sabia cu lacrimi prefăcute şi incantaţii învăţate de la druizii străbuni.
cu ochii închişi de durere am spart în mii de cioburi imaginea divină
şi de atunci pământul ne-a acoperit visele.

călătoresc prin lume în căutarea celorlalte cuvinte sacre.
am navigat pe oceane, am străbătut cărările marilor munţi.
ţi-am strigat numele în faţa altarelor de sânge ale unor popoare dispărute.
vântul mi-a ţinut în mâinile lui inima rănită,
dar nu te-am regăsit.

pe urmele mele moartea a sădit florile negre ale tristeţii,
anotimpuri incerte mi-au amanetat tinereţea unor zei fără aripi.
strângând în palme cioburile unei neîmplinite iubiri,
am desenat pe mormintele tuturor celor ce s-au sinucis,
un cer pentru doi.

corbul din turnul de piatră m-a urmat pretutindeni,
până la marginea ultimei speranţe

[...] Citeşte tot

poezie de Eduard Dorneanu (12 octombrie 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drum către nicăieri

între două zile apăsătoare am reuşit să descalec la poarta unui han burgund,
calul era tot numai spume iar din părul meu ieşeau aburi de dorinţă amestecaţi cu frică.
hangiul mi-a spus că nu are camere libere dar pot dormi pe iarba udă alături de ceilalţi pelerini,
am strănutat cu subînţeles şi am ieşit supărat strângând în palma dreaptă mânerul unei săbii gata să caute sânge vinovat.

afară, lângă foc, oameni obosiţi şi plini de necazuri, împărţeau tăcerea.
m-am aşezat lângă ei atent ca nu cumva să îmi pierd tinereţea în schimbul unor amabilităţi fără de rost.
cei mai bătrâni s-au ridicat către miezul nopţii şi au devenit păsări fără cer
ceilalţi au cântat cum au putut balade despre eroii căzuţi în luptele de dincolo de nisipuri.

spre dimineaţă ai venit şi tu, firavă şi la fel de frumoasă ca în ziua primului sărut,
focul s-a stins uimit de paşii tăi ce ridicau întrebările mai sus de orice acceptare.
te-ai aşezat în spada mea fără să îţi pese că mori departe de casă, într-un loc aproape pustiu,
sângele a curs ca o cascadă în căutare de trup nou, fără oprire, fără ecou.

când între noi nu a mai rămas decât mărturia unei secunde ruşinate,
mi-am şters sabia de inocenţa unei copilării netrăite
şi am plecat să alerg singur,
într-un loc numit,
nicăieri.

poezie de Eduard Dorneanu (13 august 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Octombrie

am aşteptat de partea cealaltă a cerului un semn de la Tine,
timpul trecea greu,
poeziile scrise cu sânge adunau în jurul lor ochii animalelor de povară.
în fiecare zi albastrul singurătăţii îmi desena buzele Tale,
soarele râdea de jocul nostru copilăresc,
râdea.

sinucigaşii treceau pe lângă mine negându-ŢI existenţa,
imaginile lor păreau ceva între binecuvântare şi incest.
cu faţa întoarsă către lumină am continuat să scriu rugăciunile de piatră
ploile m-au binecuvântat cu nebănuite dureri.
luna plângea uimitâ de tristeţea unei copilării retrăite la nesfârşit,
plângea...

inelele fuseseră pierdute pe drumul durerii ce ducea către Perigueux
cuvintele noastre nu mai pot schimba nimic dintr-o hotărare luată în pripă.

poezie de Eduard Dorneanu (6 octombrie 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Candela de toamna

patru ani am călărit alături de sfinţi decapitaţi între un oraş sfânt şi o iubire interzisă,
orele mi s-au părut fără de sfârşit,
minutele ţi-au săpat morminte în sângele meu otrăvit de atâta aşteptare.
şacalii deşertului au încercat să îmi trimită sufletul în iad
dar eu mi-am acoperit durerea cu semnul întors al mantiei albe
şi am mers mai departe.

am şchiopătat doar în faţa focului sacru.
acolo genunchii s-au frânt în cea mai frumoasă rugăciune din lume.
îngerii mi-au biciuit credinţa cu cravaşe de lumină şi cuvinte însângerate,
durerea mi-a închis ochii şi mi-a deschis braţele,
în numele Tău.

apoi a venit toamna
iar Johannes Larmenius
a reaprins candela de argint.

poezie de Eduard Dorneanu (28 septembrie 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără definiţie

Dumnezeu este toboşarul Universului,
bătăile noastre de inimă sunt solourile Lui.
viaţa e o partitură interpretată pe sărite,
doar atât.

poezie de Eduard Dorneanu (23 iulie 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Taine de noapte

rostogolite de muzica înveninată,
cuvintele se rup în fâşii
peste lumea retrasă
în mine, în tine..
în noi.

poezie de Eduard Dorneanu (22 iulie 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Augusta uitare

scrisoarea ta a ajuns la mine după ce a ocolit cel puţin un milion de ceruri,
literele nu se mai pot citi, hârtia sângerează la fiecare atingere a buzelor mele.
ca să nu crezi cumva că aş fi indiferent la ceea ce ai simţit
am închis ochii şi am lăsat timpul să mă pălmuiască cu amintirile unei iubiri
blestemate.

răspunsul meu va ajunge la tine după ce va ocoli cel puţin un milion de întrebări,
literele se vor putea citi deşi cuvintele nu se vor putea înţelege.
ca să nu crezi cumva că aş putea să te mint înainte ca tu să mori pentru mine,
îţi voi trimite totul scris cu litere de sânge pe aripile îngerilor căzuţi.

disperaţi ne vom căuta o altă lume în care moartea şi viaţa valorează foarte puţin
şi vom fi trişti, departe de insula tăcerii,
pentru întâia oară....

poezie de Eduard Dorneanu (26 august 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de început

cu 16 zile înainte de a mă naşte am auzit moartea recitând din cartea tristeţii,
vocea ei domolea orice furtună iar eu începeam să îmbătrânesc departe de viaţă.
părinţii mei petreceau alături de personajele lui Charles Dickens,
îmi căutau nume printre eroi imaginari, în lumea celor închişi în apatia trecutului.

toamna râdea dansând goală în noaptea brumată...

mâinile mele nu aveau puterea de a deschide uşa durerii,
a trebuit să ascult până la capăt disertaţiile morţii.
am luptat fără să pot vedea lumea nouă ce se năştea în faţa ochilor mei
mi-au stat alături spiritele templierilor neîngropaţi.

şi toamna râdea, râdea...

apoi venit Dumnezeu să îmi mângâie neputinţa,
mâinele Lui s-au odihnit o clipă pe sufletul meu.

poezie de Eduard Dorneanu (8 septembrie 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lupoaica Frantei

ne-am intalnit intamplator intr-un port fara far,
la sud de capatul lumii.
ai crezut ca sunt Roger Mortimer si ai brodat cerul cu buzele in mii de culori,
unele apasatoare,
altele nu.
copiii nostri nu s-au nascut desi am avut mereu parte de ploi amestecate cu sange de inger,
turnul de piatra ne-a strans intre zidurile lui
implinind profetia.

dupa ce trupurile noastre au ramas fara inimi,
legenda a mai hoinarit un timp prin orasele obosite de menestreli apatici, rautaciosi.
apoi parintii ne-au ars cuvintele de dragoste intr-un loc tainic.
iubirea se vindea ieftin si lumea nu era pregatita pentru un compromis cu eternitatea.

ramas singur intre moarte si moarte,
am scris pe sabia credintei un nume de femeie:
Isabelle.

poezie de Eduard Dorneanu (3 august 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Printre stele căzătoare

te-ai aşezat timidă în braţele arcaşului obosit,
lumea s-a schimbat dintr-o dată în ceva amar, foarte amar.
ochii tăi au cerşit încă de la început o moarte lentă şi dureroasă,
mângâierea pumnalului a fost o binecuvântare, aproape o revelaţie.

şi pentru că nimeni nu ar fi înţeles de ce iubirea îmbrăca astfel de bucurii
totul s-a petrecut într-o tăcere de început de lume.
corbul stingher al stăpânului gothic a fost singurul martor,
un martor tăcut şi stingher.

după ce ultima ţigară a fost stinsă
sărutul a risipit neîncrederea.

poezie de Eduard Dorneanu (2 august 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!