Giacomo Leopardi,1798-1837

Infinitul

Întotdeauna mi-a fost drag acest deal singuratic
Şi gardul viu care şerpuieşte pe el vălurind
Depărtările, aducând orizontul mai aproape.
Dar, cum stau şi privesc, dincolo se mai află un spaţiu,
Nemărginit, există mai mult decât tăcerea letală
Întinsă până la cea din urmă frontieră-a acalmiei,
Căreia-n gând îi dau o formă, până când în inima mea
Cu greu se mai poate ascunde vreo teamă. Iar vântul
Se strecoară prin dumbrăvi, oftându-mi în urechi;
Trebuie să compar tăcerea infinită şi vocile pasagere:
Să rememorez anotimpurile,
Liniştite în eternitatea-încremenită, şi prezentul,
Încă viu şi zgomotos. Iar în această
Imensitate se scufundă gândurile mele –
Şi-i o dezmiedare să naufragiezi pe o asemenea mare.

poezie de Giacomo Leopardi,1798-1837, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!