Ioan-Nicolae Popescu

D e v a s t ă r i l o r , a d e s e a

ALEARGĂ prin tăcere, oarbe, cămile de argint. Ideea ne mai priveşte nerostită. Nu-i memoria de sunete şi culori în această linie.

(Dezastrele guvernează ruine cenuşii)

În corabia viselor locuiesc şi şoimi de vânătoare. Vântul stârneşte pescăruşi cârcotaşi.

Gesturi lemnoase, un sfârşit scurt. Şi depărtări cheamă ca vestea bucuriei pe un sol îmbătrânit. Pe osemintele avioanelor demodate şi calde se sfătuiesc graurii paznici. Ce picături de rouă dinspre luceafăr, ce voci şi ce miazănoapte adânc. Totul se amestecă în mintea iar împrăştiată.

Imortele uscate, imortele uscate! În vază,
Cu un fir de cimbru.

Şi mintea – saturată de arderi –
Aşteaptă zâmbetul întunecat de presimţirea vocilor.

Ce zici poetule în faţa culorilor dăruite cândva, te rog lasă tresărirea să-şi retracteze cornul de melc.
Numai povestitorului frigul.

poezie de Ioan-Nicolae Popescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

L u n i i , a r a r

TOTUŞI voi, străzi, totuşi voi stâlpi, niciodată nu suntem singuri. În călătorii extatice verificam dacă arcul îţi e strălucitor, dacă fruntea îţi e senină. Umpleam peisaje cu doi, aspirând frumuseţi muribunde în spaţiu.

Uneori văd enigmatici şamani care fac sa ningă peste somnul tău cu argintul cert al nisipurilor. Haa, ha-ha! Lumânările alene căzute din mâini adormite.

A rămas cu legenda lopătarului şchiop trecătorul. Naţiunile murmurelor apropiaseră golful ce apune cu ziua. În celalalt timp, adânciri venerate: adesea, ghemuită, o revelaţie blândă. Anul ce a îngrămădit şi semănat mărturisite tristeţi. Pe prag detaşare.

poezie de Ioan-Nicolae Popescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M a i

INOCENŢA arborelui tăiat copleşeşte versantul îngândurat. Veveriţe minunate retezarea cruntă o plâng. Noaptea cicatricelor evocă, în încercarea de a-nţelege lăcomia, mireasma de lemn.

Orizontul se-apropie... ataşare, ataşare!

Oglinda minţii adâncă.

Imagini alungite ale lucrurilor în memoria şontâcăind, victorii fără rost, nenumite nevoi ce ne zădărnicesc viaţa: zbateri inundă agonic.

Muntele alb se înfige în întunericul străpuns de-un luceafăr spre inima lucrurilor. Susurul pârâului pecetluieşte misterul. Drumul doarme sleiţii drumeţi.

poezie de Ioan-Nicolae Popescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pustiurilor, uneori

NEROSTIT ne priveşte bătrânul oraş şi norii aduc poveşti noi din depărtări. Din turnul cu ceas uimite minutare se uită cum scade timpul în femei. Dar strigătul, strigătul cui să-l cer?

Uraganul pierdut îşi găseşte drum către văi unde aerul stătuse prea mult. Zgomotul păsărilor grăbeşte pasul trecătorului întors către sine.

Râuri subterane văzute cu mintea îşi închipuie stele şi peştii dezmiardă o linişte translucidă; lumina şi amintirea trufaşă a dimineţilor cu prova de cardamom aşteptate

în chilia mea galbenă, care doare, ca să sculptez în ele graţii cu ochii de noapte. Să slăvim labirinturile şi să le dedicăm exegeze verzui!

Pe cer semne de purităţi pedepsite. Vântul duce mirosul de tei către tandreţea mărturisirilor albe.

Clopotul bate
deasupra conştiinţelor,
minţile se zbat
în nimicuri.

Oh, voiaj în absenţă! O melancolie prea grea pentru înălţări de socluri eroilor,

ardoarea sfinţeniei cheamă un sfârşit care-ncepe.

poezie de Ioan-Nicolae Popescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub ninsul salcâm

pe meleagurile fără soare
ale unei blânde transcenderi,
dezgândesc gânduri.

în colţul verde al sufletului
pasărea măiastră
se hrăneşte cu placiditatea ţâfnoasă
a lucrurilor de la sine-nţelese.

mirarea face ferestre-n real.

poezie de Ioan-Nicolae Popescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!