Ion Horea

Inima mea

Inima mea de-o vreme o simt într-adevăr
Că-n fiecare toamnă se coace ca un măr.

În clipele grăbite din zile lungi de vară
O simt cum se-mplineşte-n tăcere ca o pară

Inima mea cu pomii grădinii dimpreună
Se-ntunecă spre toamnă şi-i dulce ca o prună,

Şi-n vărfuri foşnitoare prin frunza amăruie
O-mprejmuie lumina de sus ca pe-o gutuie.

Inim mea se sparge cu pocnet ca o nucă,
De-i toamna mai târzie şi umbra mai pe ducă,

Şi-aşteaptă ca un strugur pe viţă, nopţi întregi,
Să te apleci aproape de ea şi s-o culegi.

poezie de Ion Horea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În faţa zăpezii

Treci limpezindu-te-n pământuri mult întârziată,
Rămasă dintr-o zi de toamnă şi aşteptată-n vremea ceea
Peste câmpia ca o tabla de diamant şi ciocolată,
Pe care cobora spre ziuă şi se-nălţa-n amurg scânteia.

Să-ntârzie doar prospetimea hotarelor în nesfârşite
Şi plopii-albaştri, traşi de două peneluri lângă drumul ţării,
Când peste vârful lor va trece cu fluieratul ei subţire,
Întoarsă, mierla primăverii ce nu ne poate da uitării.

poezie de Ion Horea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!