John Masefield

Mărfuri

Quinquirema din Ninive sau din Ofir
Vâsleşte către casă, spre însoritul Palestinei mal,
Cu un caric de fildeş,
De cimpanzei şi de păuni,
Cu vin alb, cu lemn de cedru şi de santal.

Splendidul galion spaniol în traversadă dinspre istmul malaezian,
Tanghează pe lângă maluri cu palmieri verzi, curioşi să-l vegheze,
Cu un caric de diamante,
Smaralde, ametisit,
Topaz, scorţişoară şi monede de-aur portugheze.

Nava de cabotaj britanică, vânătă de pulberea salină şi-nvăluită-n fum,
Se-opinteşte prin Canalul Dover, de vânt şi valuri încercată,
Cu un caric de cărbune de la Tyne,
Şine de cale ferată, fontă,
Lemn de foc şi blide ieftine din tablă galvanizată.

poezie de John Masefield, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un epilog

Am văzut crescând flori în locuri sterpe, mohorâte
Şi lucruri frumoase făcute de oameni cu feţe aspre şi urâte,
Şi cupa câştigată de mârţoaga în care nimeni nu credea,
Aşa că, acolo sus, am şansa mea.

poezie de John Masefield, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La revedere

Suntem copiii apelor albastre unde suflă vântul tare,
Bagajele-s la bord, e timpul să plecăm pe mare.
Echipajul e la posturile de manevră, urlă toată trupa:
"Trageţi continuu, trageţi zdravăn, molaţi parâma pupa."

Prova se înfige-n apă şi-n borduri două valuri albe dau în clocot,
Flutură-n vânt vela rândunică şi cineva scoate, vibrant, un chiot;
Murmurul Atlanticului, sărat, e pentru cei morţi un refren alinător:
"Trageţi continuu, trageţi zdravăn, sus pe vergă-n zbor."

Scârţâitul scripeţilor, ascuţit, armăsarii vremii-n spume,
Fluierul strident al sarturilor, toţi diavolii dezlănţuiţi în lume;
Sub noi, toţi înecaţii; deasupra, cerul plin de stele pe catarg:
"Trageţi continuu, trageţi zdravăn şi îndată vom naviga în larg!"

Acolo ne-aşteptă rumenă şi rotundă o prietenă, bătrâna lună,
Remorcherul cu coşuri roşii a dispărut şi-n curând, fiule, împreună,
Navă şi echipaj, vom părăsi Canalul, aşa c-ai grijă – şi-ţi mai spun:
"Potoleşte-o când tanghează şi fii atent, dragul meu, cart bun!"

poezie de John Masefield, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trotuarele iadului

"Odată debarcat, la Liverpool, voi încasa leafa
Şi-i voi spune-adio mării;
Voi curta o fată, la nunta mea va răsuna vesel harfa –
Şi-o să m-aciuez colea, pe-o vale verde-a ţării;

N-o să-l mai ispitesc pe Davy Jones* din apele sărate,
Iar rechinii n-or să-mi aibă ciolanele pe lista de bucate,
O să crap pietre sau o să-mi întemeiez o fermă de lactate,
Sau o să fac comerţ cu lichioruri parfumate";
Aşa a zis.

La Liverpool au remorcat vechitura şi-au acostat la dană,
Iar casierul a plătit întregul echipaj;
Billy a-ncasat banii, iar banii-au dispărut într-o noapte de hârjoană
Când el a fost regele tavernei, eroul adulat de anturaj –

A curs rom pentru Poll, rom pentru Nan, gin pentru Jolly Jack;
După o săptămână s-a îmbarcat iarăşi, parpalec;
A cerşit o saltea, a făcut rost de-o bucăţică de sac, un petec
Pe care să-şi întindă oasele când nu era de cart şi... de mult curaj.

[...] Citeşte tot

poezie de John Masefield din Poemele mării & balade, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alizee

Prin porturile şi pe ţărmurile Insulelor Canare
Se văd micuţe case albe şi portocali în floare;
Toată ziua şi cât de lungă-i noaptea, răcoritoare,
Adie răsuflarea alizeelor, neobosită şi constantă.

Mai sunt vinul roşu, sunetul viorii şi berea cu gust de-alune,
Poveştile sărate-ale mării şi-o naraţiune
A paşilor de dans, tusea velelor pe apele în spume
Şi răsuflarea alizeelor, neobosită şi constantă.

Mai sunt, noaptea, licuricii şi luna gălbuie şi frumoasă,
Şi în palmierii fantomatici, galeşă şi somnoroasă,
O voce care mă tot cheamă, freamătul de mătasă
Făcut de răsuflarea alizeelor, neobosită şi constantă.

poezie de John Masefield din Poemele mării & balade, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de vagabond

Un vânt îmi bate-n inimă, un foc mă arde în călcâie,
Sunt sătul de pietre, de beton şi de tramvaie care hârâie;
Mi-e dor de depărtări, de ce se află dincolo de orizontul mării,
De ţărmuri bătute de furtuni sălbatice, ajunse la capătul răbdării.

O, eu o să dispar de-aici, voi părăsi larma-acestor străzi gregare,
Evadând acolo unde, la catarg, pe vergă se-întinde vela-n soare;
Acolo unde, ancorate, dansează iolele pe val cu prova-n vânt,
O, voi pleca, voi pleca curând, am cu mareea care pleacă legământ.

La început voi auzi cum sună briza mării, cum cântă albatroşii,
Sunetul făcut de brizanţii care de navă se izbesc, voioşii –
Cântecele venind dinspre cabestan şi curgând peste covertă, ape....
Apoi, sufletul meu va şti că sunt unde-am dorit sau foarte-aproape.

Sunt bolnav de-atâtea pietre şi beton, sufletu-mi bolnav, vă zic,
Râvneşte la mările vântoase, verzi, la ţinuturile lui Moby Dick.
Şi voi fugi, voi fugi de zgomotul făcut de roţi, de-a zidurilor râie,
Pentru că un vânt îmi bate-n inimă, un foc mă arde în călcâie.

poezie de John Masefield, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Febra mării

Trebuie să plec pe mare iar – sub mine marea, deasupra-albastrul cer –
O corabie zveltă şi o stea să-mi lumineze calea-i tot ce cer,
Clicul cârmei, cântecul valului şi vela albă vibrând în vântul mării,
Şi ceaţa gri pe-obrazul apei, şi zorii gri pe geana zării.

Trebuie să plec pe mare iar, mă cheamă refluxul cu glasul lui sonor,
E-un chiot sălbatic, un strigăt clar pe care nu-l pot să-l ignor;
Şi tot ce cer e-o zi cu vânt şi cu nori albi plutind pufoşi pe cer,
Şi spuma mării-împrăştiind albi fluturi, şi, chemând, un pescăruş stingher.

Trebuie să plec pe mare iar, spre-o viaţă de ţigan nomad sau de-albatros,
Pe drumul pescăruşilor şi-al balenei – unde vântul e-un cuţit tăios;
Şi tot ce cer e gluma bună-a unui camarad voios şi fericit –
Somn împăcat şi vise dulci când lunga farsă se va fi sfârşit.

poezie de John Masefield, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama Carey (După cum mi-a povestit Nostromul)

Mama Carey? E mama relelor şi-a fiecărei vrăjitoare,
Iar toate vrăjitoarele-s nişte dezmăţate;
Ca gacică, arată bine, dar problema care doare
Este că-i plac prea mult navele şi marinarii, frate;

Locuieşte pe-un aisberg din nord, într-adevăr,
Iar de soţ l-a ales dintr-o mulţime de bărbaţi
Pe Davy Jones* – şi-şi piaptănă bâliile din păr
Cu oasele sărmanilor marinari înecaţi.

E mama tuturor naufragiilor şi-o mamă gata
Să dezlănţuie uraganele cele mai îngrozitoare,
Gata-ntotdeauna de-o răutate sau de alta
Când e furtună, lapoviţă sau când ninge pe mare;

Şuier de vânt sunt ţipătetele ei răzbătând prin plaur,
"Eu sunt un tânăr şi falnic marinar, sănătos tun,
Cu nasturi aurii la haină, cu tors de taur,
Şi ca mine-i şi coechipierul meu cel mai bun."

[...] Citeşte tot

poezie de John Masefield, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Schimbare totală

"Albatroşii şi pescaruşii nu-s, aşa cum cred unii,
Păsări, da' deloc, deloc'', a zis Billy danezul.
"Cum nici alte păsări ale mării nu-s, nici pasărea furtunii,
Ele-s doar duhuri ale marinarilor morţi – ăsta mi-i crezul.

Păsările, pescarii de coloşa, nu-s decât sufleţelele pierdute
Ale ălor înecaţi – dajdie plătită de marinari fiecărui ghinion –
Iar bătrânul, semeţul albatros cu-aripile larg desfăcute
Ar putea fi marele-amiral Noe sau amiralul Nelson.

Fericită viaţă duc. Plutesc şi se scufundă, pescuiesc,
N-au carturi de făcut, valsează, bat din aripi doar.
Când trece-o navă, zboară deasupra ei şi se zgâiesc,
Curioase să vadă cum se mai descurcă astăzi bietul marinar.

Când vântul îmi face oasele de sticlă pe teugă, jur, frăţioare,
(Deşi poate nu-i deloc creştineşte) că-mi doresc cu-ardoare
Să fiu eu acel măreţ albatros care plonjează-n mare,
Dominând din slavă păsăretul marin cu-aripile-i largi, uşoare."

poezie de John Masefield, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!