Maria Botnaru

Dragobete ne îmbie

Iernii, straiul rar şi dalb, îi dezbracă nostalgia,
Clipa, dichisită-n alb, mână-n cercuri veşnicia,
Ochiul savurează valsul ce-l roteşte fulg de nea,
Fruntea îşi apleacă nazul peste, goală, foaia mea...

M-am certat cu iarna grea, îi detest dezarmonia,
Supărată sunt pe ea, că-mi răceşte poezia,
Nărăvind a mă seduce cu promisiuni tacite,
Îmi cere pe visul dulce, să-i dau amintiri lucite...

Plimbând rătăcirea Muzei pe cărările tăcerii,
Delectează rar visarea cu parfumul primăverii...
Ochii scormonesc pe cer, lungi, fragile curcubeie,
Sufletul, cu-aripi de ger, însetat e de-o scânteie...

Dar strivesc al ei potop cu o blândă resemnare,
Sprijin tâmpla de un plop a urgentă deşteptare,
Cam nostalgic' scriu-adio pe cârpite-i cojocele,
Căci, sub streaşină, cu brio, vrăbiuţe gureşele

[...] Citeşte tot

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

EMINESCU - Etern de Înalt CUVÂNT

Aromele de tei răsfir pe foaie, să mă înclin cu versu'
În calea razei ce-o cobori din cer, Mărite Eminescu,
Inapt... şi timpul ocoleşte lumina ei ocrotitoare,
Nici nu-i putere ce-ar slăbi mândria Neamului ce-o are.

Martirisit de-obscuritate pe crucea vremilor ingrate,
Încredinţatu-ne-ai Cuvântul, să umplem visele deşarte,
Hrănind cu el vii năzuinţe, când ni se ia şi trai, şi parte...
Ca un Luceafăr, veşnicind, ne îndrumezi de peste moarte...

Revino-n vers pulsând a dor şi ne învaţă a simţi,
De adevăr, tribun auster călăuzeşte-a-Ne-întregi,
Veghează-ne, ca pe pământ, prin lacrima de netăcere,
Etern, Înaltu-ţi din Cuvânt ni-e scut de luptă şi putere...

Păduri de tei, cu-arome caste, îţi poleiesc urmele-n aur,
Tractatele-ţi, cu limbi de clopot, ne umplu marele tezaur,
Din muntele de vers perfect clipa mea soarbe larg avânt...
Ştiu, e român cel ce iubeşte al tău, Etern de-Înalt, Cuvânt!

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fântâna mea de lacrimi...

Fântâna mea de lacrimi e adâncă
Şi disperarea nu-şi mai află hat,
Uitarea, ca o boală, ce suflete mănâncă,
Nu în străini, ci-n neamul meu, a secerat.

Nu ştiu cu ce-alifie sufletul să-ţi vindec,
Cu ce să picur rătăcirii tale ochi,
Rog cerului lumină de descântec,
Ca să desţelenesc al tău deochi.

O piatră grea mi-e a ta nepăsare,
O moarte care-şi sapă-n trupu-ţi loc,
Trezeşte-te, mă doare-atât de tare,
Când te-ndoieşti de marele noroc.

Deschide ochiul îmbibat cu zgură,
Priveşte fratele, trimis de Dumnezeu
Şi pe acel ce secole te-a injectat cu ură
De tot ce-i românesc... şi e al tău!

[...] Citeşte tot

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeie, poţi!

Femeie, tu poţi tot, perfectă plăsmuire,
Doar c-un surâs trezeşti spre nemurire,
Doar cu o lacrimă înalţi o mănăstire
Şi visele-ntrupezi doar cu iubire...

Femeie-zee, naşti izvor de zile
Şi asfinţitului tu arcuieşti sprânceană,
De vrei, cu un sărut, ştergi pata lui Ahile
Şi stânca muţi din loc, cu umărul de Ană...

... un suflet împietrit, o minte rătăcită
Revarsă astăzi fricile pe noi...?
Femeie, încălzeşte-i inima răcită
Şi ogoieşte-i pofta de război...

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flămândă ţi-e uimirea

Uimit de vis, ai supt lumina zilei,
Ca pruncul, alipit de-al mamei sân,
Ai gâlgâit senin prin arşiţa pupilei,
Tu, ochiule, de zorii cruzi, hapsân.

Mi-ai şerpuit irişii verzi prin iarba,
Strivită de-ale timpului picioare,
Şi te-ai mirat, clipindu-te, de graba,
Ce rânduieşte-a Terrei împăcare.

N-asculţi de inima, ce-ţi umple vâna
C-un vers din domolirea fericită,
Şi nici de creierul, ce-ţi uită vina,
Când îl amuzi c-o nucă decojită...

Degeaba-ţi cert, de neastâmpăr, firea,
De când te port, flămândă ţi-e uimirea.

sonet de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hrană

Cum ştie-o rană veche să are prin cuvânt,
Însămânţându-şi dor nebun să mă topească,
Inaptă, ce-ar putea să-i spună lama de cuţit,
Când ea alege timpul potrivit, să pârjolească.

Această rană uneori o dau cocorilor, plângând,
S-o ducă-n lume, gând să nu-mi trudească,
Dar se întoarce mai fierbinte-n aripă, ţipând,
Neaşteptând în puful nou să se-nvelească...

În codru de stejari am presărat încinsă zgura,
Să-ndoape ger din ghinda masă-n putrezire,
Dar au arat şi-acolo braţele-i, trecând măsura
Şi-au supt din glie noi puteri de-nmugurire...

Cu scâncet de copil muşcat-a azi din zare,
Tocmindu-mi lacrima din ochi de păpădie...
M-a înţepat în inimă cu semn de exclamare:
"Mai sapă-un cuib de hrană nouă, mamă!"

[...] Citeşte tot

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Icoana împăcării

Împăcarea ţi-o mlădii sub călcâiu-mi iarbă, pură,
Cum ţi-i dat a-i fi de leac ochiului făr' de măsură...
Îţi bei ploi pe săturate, să legi uscăciunii gura,
Ca rugina despărţirii să-n-atingă azi făptura...

Îţi mângâi cu palma firul ce ai tors cu drag de viaţă,
Cum ar fi să ştii că omul face-acelaşi cerc spre gheaţă,
Măgulindu-şi dor şi chin, ca şi tine, cu Lumină
Şi, crescând cu drag lăstarii, să nu-şi uite rădăcină...

Fragedă treci prin botez spre furtunile cu zgură
Şi-ţi îngenunchează vise grei bocancii, plini cu ură,
Dar te readuce-n spor, de iubire, o picătură,
Şi-ţi înalţi cu drag aripa de zidire spre căldură...

Nu fii tristă, nu te teme, vara că-nteţeşte pasul,
Că îţi coace toamna brume, ca să-ţi mângâie obrazul...
Ce minune c-ai văzut astă lume şi-acest soare
Şi rămai în ochiu-mi verde o icoană de-mpăcare...

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iisus - infinită lumină

Din iubirea divină plămădită lucrare,
Cu suflet de-anafură din Duminica mare,
Croită din trupul sfânt, cu lut fără moarte
Şi lumii, trimisă de Cer, a feriri de păcate.

IISUS, botezat de Maria-n iubire maternă,
Crescut în imensă iubire, de mâna paternă,
Ne-a fost hărăzire, Lumină, de rău nepătată,
Pe bezna, ce colţii din noi alăpta, necurată...

Dar, goi de credinţă-am stivit Lumina orbită,
I-am pus ruşinoasă cununa de spini înflorită,
Din lemnul, menit a fi scut la viaţă şi moarte,
Cioplitu-i-am crucea, povară de suflet şi spate

Şi n-a fost destulă, smerenia lui... Prin cruzime
băut-am prin cuie tot sângele-i pur... Mi-e ruşine
a scrie de creierul lânced, iudit a se stoarce
prin gânduri stupide spre mâna nebună-a-le face...

[...] Citeşte tot

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi e destulă fericirea!

Că cerul stă să se prăvale peste creştet
Cu hora norilor de ploaie hămesiţi,
Că printre nori o rază se grăbeşte
Spre paşii de-alergări îndrăgostiţi,

Că ochiul poartă-a verdelui cunună
Perpetuu răstignită de frumos,
Că-n suflet resemnările-şi adună,
Comoara împlinirilor, mănos,

Că gust această clipă minunată
Din palma timpului înnebunit,
Că inima zvâcneşte răsfăţată,
Când pruncul îmi zâmbeşte fericit,

Îmi e destul, îmi e destul, Viaţă,
C-alerg cu pas de râu vertiginos,
Că mă trezesc în fiecare dimineaţă
Cu dor în piept şi gândul luminos.

[...] Citeşte tot

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea e ca Soarele

Că-n piept suspină-un vârf de baionetă,
Ce-şi murmură durerile în şoaptă,
Că umărul tiveşte-aripa spartă
C-o rază însetată, de cometă,

Că ochiul leagănă în gene zarea,
Fără-a-l strivi oblonul de-aşteptare,
Că altă palmă n-a fost să-ţi repare
Tăcerile ce-şi ţipă-n trup chemarea,

Ce vină porţi, femeie, născută eşti soldat,
Ca şi Iubirea să-ţi fie o luptă mare,
Pe crucea resemnării de ce-ai capitulat,
Când zidul viselor o alta l-a surpat...?

Nu te-ntrista, Anuţo! A Cerului lucrare,
Iubirea e ca Soarele, apune... şi răsare...

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!