copilărie şi petrol

Ce-i de făcut?

Ce-i de făcut? Mai avem vreo speranţă?
Mă-ntreabă românii cu care mă văd.
Poporul meu drag a ajuns ca o zdreanţă
Ce timp de ocară! Ce jalnic prăpăd!

Am tras, zi de zi, un semnal de alarmă
Mi-am dat sănătatea la şerpi de dudău
Nu staţi la balcon, puneţi mîna pe armă
E rău, însă mîine va fi şi mai rău!

Vorbeam în pustiu. Un blestem mioritic
Ne ţine-n genunchi şi cu capul plecat.
Fireşte, eu n-am nici un drept să vă critic
Dar inima-mi plinge, ce mult ne-am schimbat!

Uitaţi-vă-n jur: toată lumea se-agită
Revendică drepturi, se luptă pe străzi
La noi e tăcere. O gloată tîmpită
Pofteşte cîrnaţii şi berea din lăzi.

[...] Citeşte tot

pamflet de Corneliu Vadim Tudor (18 august 2013)
Adăugat de Auditus
Comentează! | Votează! | Copiază!

De picoteală

Îmi spuneai că e frig dacă deschizi fereastra înainte de ora doisprezece,
râdeai,
mă luai în răspăr, eşti un vrăjitor, aşa e, doar tu ai baghetele magice aurite şi mâna de doisprezece tăciuni
ora aceea, doisprezece,
prefaci teama în cupa aceea de vin pe care n-o înţelegeam niciodată,
în Levant strugurii se coc mai repede decât aici,
aşa cum se coace floarea de vişin primăvara şi se face la urmă acrişoară apoi parfum,
cu frunzele vii de aşezat într-o carte proaspăt tipărită, prostia rămâne necumpărată de nimeni,
nu se cumpără nu se vinde,
în şi din prostie, doar cărţile singuraticilor răzbat...
sfârâiau pe undeva melcii, ar fi cerut să se işte, să se împrimăvăreze odată ierburile şi animalele
către Levant, se mănâncă de vie carnea şi în sânge multă carne de oaie şi miel qui prodest
oile şi mieii se taie vinerea
iar în ol pregătesc coca pentru plăcinte cu ierburi străbătute încă de seve
qui prodest
nu mai vrem legături
e felul lor de a se lega de ierburile care cresc pe lângă pietrele altfel prea văduve
şi de animalele singuratice, de turmele care încă le rămân.

[...] Citeşte tot

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vidul când trece din mine în lucrurile ce au nevoie de statornicia mea

nu a rămas nimeni care să spună că tăcerea e o armă cu două tăişuri
nu a lăsat nimeni acest gol să se retragă liber din noi
să tacă
prin adevăruri răsturnate
în timp ce nespusele din absenţe scriu istorii plauzibile
nu mai există erori
doar transparenţa eroilor când se retrag în deşert

nu de aici vor pleca cei ce trăiesc prin iluzii şi
nu aici vor reveni iluminaţii atunci când se adâncesc în sine ca nişte puţuri
înainte ca petrolul să ţâşnească
mai viu
decât sângele când leagă mamele de prunci şi seminţiile de statui

nu prin noi se va propaga viaţa
mai probabilă decât moartea
piciorul cârtiţei scobind tranşee
şi nu din noi va izvorî sămânţa nemuritorului
bocancul rupt
mai extatic decât fiinţa slăbănoagă scâncind în coaja ei

[...] Citeşte tot

poezie de Angela Furtună (31 ianuarie 2012)
Adăugat de Angela Furtună
Comentează! | Votează! | Copiază!

Serghei Mizil

omul nou din comunism, acum bătrân şi-aduce aminte
sau nu, de Serghei
de frig, de caloriferul de fontă ce sprijinea un geam prăfuit
geam ce avea o coală albastră decolorată şi căcată de muşte
drept perdea

trecutul îl arde şi-n prezent
figider rusesc, Fram, cu fotografia lui Serghei, odihnea în el
oase dezgolite de carne şi un pui vineţiu, Fraţii Petreuş
mai jos, pe alt raft, un borcan plin de negreală încrustată, numită dulceaţă
un copil la o masă scria chinuit având drept lumină, o lampă de petrol
curentul s-a oprit la ora şase şi-n liftul care pute, o femeie strigă
pe întuneric, îmi este rău

la subsolul blocului şobolani înebuniţi, urlau a foame
cineva a astupat gaura dinspre luminatorul blocului plin de gunoaie şi hârtii
prin ceaţa memoriei la mulţi se văd ciorchini de oameni atârnaţi pe scările autobuzelor
bătea vântul şi viscolea, se duceau cu toţii, puhoi spre marile uzine
furate şi distruse după revoluţie, tot de către ei

[...] Citeşte tot

poezie de Viorel Muha (martie 2020)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şcoala de văduvi

Iată cearta revoluţiei cu lumea,
şi cum se face de ne-ajunge lanţul mecanic al istoriei,
ca o cătuşă unsă pentru a rupe: proscrisă
e jumătatea mare din viaţa omului simplu dar prost,
jumătatea cealaltă aparţinându-i de drept lui Dumnezeu!

Cărămizile igrasioase ale memoriei colective,
lăsându-se greu pe braţele fine, gălbui,
de ţăran degenerat, preacurvit şi ameţit de benzină...
Memoria colectivă lor le aparţine, ei pretind că au obligaţia
morală de a ţine minte pentru noi toţi. Şi pentru ei.
Nici lăzile de lemn strunjite, încă aspre, cu care au venit
ca pentru un fel de asalt, de război fratricid şi sfânt,
nu le-au uitat şi nu le-au aruncat. Ei nu uită nimic.
Şi le mai fac perne, din când în când, aşa tari cum sunt,
însemnate chimic pe viaţă, aidoma fierului înroşit,
răsuflând cald a pâine râncedă dinlăuntru, a dimie soioasă
şi a fier coclit, de seceră neudată.
Ei nu uită nimic, ei sunt banda magnetică,
jurnalul viu al istoriei. Datorită lor se îneacă bourii naţionali

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Operaţie pe cord deschis

E timpul curăţeniei de primăvară,
al reviziei periodice,
am amânat prea mult procedurile necesare
unei despărţiri amiabile de trecut -
anestezia nu îmi pune nicio problemă existenţială:
ca în cazul tuturor deciziilor importante din viaţă
am de ales între a nu simţi nimic
sau a simţi durerea crescând totemic
prin fibra fiecarui nerv
muşcând arzător din fiecare muşchi
până ce eu şi durerea devenim prietene
ne facem vizite reciproce de curtoazie –

cand eram copil credeam că şi muşchii mei
sunt verzi şi catifelaţi ca acei ce înveleau tălpile copacilor
crescând am început sa observ cum
treptat totul devenea roşu
când nerostit de fierbinte când rece muşcător
ca gura utecistului de serviciu pe şcoală
herr doctor,

[...] Citeşte tot

poezie de Ella Poenaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pădurilor

Inundă verdele-n oceane şi valuri cad la ţărm de verde,
Când surupate-n noaptea neagră, ram pentru ram, ades se pierde.
Petrolul verde îngenunche... Îngemănate cu tăceri,
Cu râuri de tristeţi plâng ciute. Unde-s pădurile de ieri?!
Ducându-şi trupu-n rugi de jad, precum un mort la-ngropăciune,
S-au dus pădurile de ieri. Conştiinţa unde ţi-e, române?!
O rugă către ceruri ard şi azi sunt lacrimă de ceară.
La trupul tău adesea cad cu mângâiere de fecioară.

Inundă verdele-n oceane şi valuri cad la ţărm de verde,
Se sting pădurile virgine şi neamul românesc se pierde.
Căzând o lacrimă de jad, te-mbrăţişez, copac şi tată –
Ne stingem ca un jurământ şi-mpărtăşim aceeaşi soartă.
Ne strâng însângerate răni, securi ne fulgeră-n privire,
La tâmpla noastră cad ninsori... Şi frunze cad... cad nopţi şi zile.
Priviri mustind de catifea adăpostesc sub pleoape-plumb
Şi lacrima care-a picat pentru-al pădurilor amurg.

Când surupate-n noaptea neagră, ram pentru ram ades se pierde.
Păduri de amintiri şi vise, păduri de fagi, păduri de verde...

[...] Citeşte tot

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!