maturitate şi vârstă

Capricii ieftine...

Îmi agăţ visele şatene,
În pletele timpului, grăbit de soartă,
Cu disperarea vârstei,
Ce şchiopătează în păpucii de casă,
Dându-mi tot mai des avertismente ciudate.
Timpul saturat de fragilităţile mele cronice,
Îmi alintă calvarul, cu torturi de versuri naive,
Antidepresive recunoscute.

Şi în ciuda lăcomiei lui Osiris,
Îmi agăţ patetic florile bucuriilor prezente,
La tâmplele nopţilor cu lună plină,
În acordul nocturnelor clasice,
Valsând în cugetări virgine,
Dospite, în cuptorul frământărilor mele sufleteşti,
Fiindcă le ador infinitul nemuritor
Şi saltul măreţ prin noianul speranţelor,
Suport divin, necesar imunităţii creative.

Euterpe are destulă grijă,

[...] Citeşte tot

poezie de Valeria Mahok (23 decembrie 2016)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Capricii ieftine...

Îmi agăţ visele şatene,
În pletele timpului grăbit de soartă,
Cu disperarea vârstei,
Ce şchiopătează în păpucii de casă,
Dându-mi tot mai des avertismente ciudate.
Timpul saturat de fragilităţile mele cronice,
Îmi alintă calvarul cu torturi de versuri naive,
Antidepresive recunoscute.

Şi în ciuda lăcomiei lui Osiris,
Îmi agăţ patetic florile bucuriilor prezente,
La tâmplele nopţilor cu lună plină,
În acordurile nocturnelor clasice,
Valsând în cugetări virgine,
Dospite, în cuptorul frământărilor mele sufleteşti,
Fiindcă le ador infinitul nemuririlor...
Şi saltul măreţ prin noianul speranţelor,
Suport divin, necesar imunităţii creative.

Euterpe are destulă grijă

[...] Citeşte tot

poezie de Valeria Mahok (23 decembrie 2016)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

An

Sumbră tăcere a copilăriei. Sub înverzitul frasin
Paşte blândeţea ochilor albaştri; pace aurie.
Un întuneric încântă aroma violetelor; epoci oscilante
Seara, seminţe şi umbre de auri ale tristeţii.
Dulgherii sculptează-n grinzi; în zorii adâncului
Macină moara; în frunze de-alun o gură purpurie apare
Roşu masculin peste apele tăcute aplecat.
Tăcută este toamna, spiritul pădurii; nori aurii
Urmează singuraticul, neagra umbră a nepotului.
Înclinarea în camera de piatră; sub bătrâni chiparoşi
Sunt lacrimi ale nocturnelor imagini spre izvor;
Ochi auriu al începuturilor, întunecată răbdarea a sfârşitului.

Comentarii

Poezia se află între înălţarea din "sumbră tăcere a copilăriei" şi a coborârii în "întunecată răbdare a sfârşitului", ceea ce închide un cerc, care poate fi de asemenea înţeles ca un ciclu anual. Acestea sunt însoţite de imagini de primăvară ("aroma violetelor"), care sunt înlocuite destul de brusc de imagini de vară ("epoci oscilante") şi de toamnă ("Macină moara").
Caracterizarea începutului "copilărie" evocă, de asemenea, cursul unei vieţi umane. Acest lucru este completat de imaginea "blândeţe" ca o caracterizare a copilăriei la început, care duce la un moment de acţiune ("Dulgherii sculptează-n grinzi ") şi în continuare la faza de vârstă, "neagra umbră a nepotului" ce pare asociată singurătăţii.
Încadrarea însă, şi în mod special înşiruirea, nu urmează un model linear, ci este mai mult ca un model de cerc sau ceea ce cunoaştem din lumea fractală, în care fiecare domeniu în sine generează un întreg, care la rândul său poate fi împărţit în fracturi. De exemplu, atunci când în al treilea vers "aroma violetelor" întâlneşte imediat maturitatea cerealelor ("seminţe şi umbre de auri") iar motivul cerealelor reapare în al şaselea vers cu moara care măcină ("Macină moara"). Sau când în ultimul vers sfârşitul este descris ca începutul, acest lucru corespunde cu "ochi auriu al începuturilor" şi cu "pace aurie" din al doilea vers, care, la rândul său, pare să comunice cu "Sumbră tăcere a copilăriei". Acest lucru creează o ţesătură caracteristică, el fiind cu siguranţă doar experimental şi aproximativ descris de caracterizare drept "fractal".

[...] Citeşte tot

poezie de Georg Trakl din Versuri - traducere, prefaţă şi comentarii de Christian W. Schenk, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Hyperion
Comentează! | Votează! | Copiază!

A patra elegie

O, arborii vieţii, când în iarnă?
Nu suntem una. Nici ca păsările-nştiinţaţi
în drum spre sud. Zăbavnic şi-ntrecuţi,
aşa, deodată, ne-agăţăm de vânturi
şi cotropim un iaz nepăsător.
Deodată ştim şi floare şi-uscătură.
Şi undeva mai umblă lei, şi nu ştiu,
cât sunt măreţi, de nici o neputinţă.

Dar noi, când Una vrem, simţim întreagă
împotrivirea celuilalt. Spre duşmănie
ne este preajma. Oare-ndrăgostiţii
n-ajung mereu în margini, unu-n altul,
ei care şi-au promis mereu vânat
şi patrie şi ceruri depărtate?
Pentru desenul unei clipe,-acolo
un fond opus e pregătit, cu trudă,
ca să-l vedem; căci limpede sunt toate
cu noi. Conturul gingaş al simţirii
nu-l ştim: doar ce o modelează dinafară.

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Ştefan Augustin Doinaş şi Virgil Nemoianu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!