moarte şi panică

Când "cântă" armele

De câte ori "cântă" armele
muzele tac în lacrimi fierbinţi
iar cerul nopţii îşi ascunde stelele
de avioane, rachete şi proiectilele
ce seamănă calvarul,
dărâmă construcţii milenare
fierb casele şi blocurile
în praf de puşcă şi trinitrotoluen
migranţii cu milioanele îşi părăsesc
ruinele şi oraşul şi ţara
pentru o altă ţară mai ferită de război...
Vapoarele sunt scufundate-n porturi,
trenurile mor pe şinele ruginite
bombe termobarice şi cu fosfor
topesc pământul, casele, spitalele.
O racheta se luptă cu o altă rachetă,
drone inteligente topesc vehicule amfibii,
tancuri, tunuri, lansatoare de rachete...
De o parte şi de alta nu mai rămâne timp
de număratul morţilor nici de îngropăciune,

[...] Citeşte tot

poezie de Eugen Coţa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Si Dios fuera una mujer / Dacă Dumnezeu ar fi o femeie

Şi dacă Dumnezeu este o femeie?
se întrebă Juan fără a se mişca,
uite, uite, dacă Dumnezeu ar fi o femeie
e posibil ca noi, gnosticii şi ateii
să spunem nu dând din cap
dar să spunem da cu vintrele.

Poate ne-am apropia de goliciunea sa divină
pentru a săruta picioarele ei nu din bronz
vulva ei nu din piatră
sânii ei nu din marmură
buzele ei nu din ipsos.

Dacă Dumnezeu ar fi o femeie am îmbrăţişa-o
pentru a o smulge din depărtarea sa
şi nu ar mai trebui să jurăm
până moartea ne va despărţi
pentru că ar fi imortală prin definiţie
şi în loc să ne transmită SIDA sau panică
ne-ar contagia cu nemurirea sa.

[...] Citeşte tot

poezie de Mario Benedetti, traducere de Daniela Mărculeţ
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un dor nebun de dragoste

Un dor nebun de-un vis şi-o amintire
Trecutul din uitata zare,
Amplifică o panică simţită-n diafragmă.
Şi simt iubirea cum îmi curge-n vene
Şi inima cum bate-n tâmplele-mi.
Mi-e dor de noi, de-a ta privire
De glasul dulce ca o mângâiere
Şi nu ştiu ce aştept de nu pornesc spre tine
Căci sufletu-mi tânjeşte de-al tău dor...
De un sărut, de-o îmbrăţişare.
Mi-e dor de un gest
De-un semn ce îl aştept
Ce tu mă laşi doar ă-l ghicesc...
Mi-e dor de dragoste, de tine
Şi poate de-un sărut în plus...
De toate câte nu am spus...
Căci încă sunt nebunul ce mereu iubeşte
Ce n-a ştiut până mai ieri
Că-n mine zace o poveste de iubire.
Te-am strâns în braţe tremurânde

[...] Citeşte tot

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maci

mi-am luat frica de gât şi am speriat-o
făceam mâncare pentru familia mea frumoasă
tot mai frumoasă
tot mai frumoasă da
în ciuda limbilor boeme şi a cârpacilor de zvonuri
am luat-o de gât şi s-a speriat de moarte
da, de moarte s-a speriat
şi de frică a intrat în tocătorul de carne
şi mie nu mi-a fost milă de frica mea
şi am dat-o la carne deşi putea avea salmonella
sau cancer sau altcevaaaaaa

apoi mi-am vopsit buzele cu roşu aprins
foarte aprins de urlau după mine ştii cum urlau
după mine toate genocidele toate
prozele şi toate altarele
şi nu mă durea nimic şi umblam liberă
printre aceste stări roşii ca buzele mele de femeie
care are cea mai frumoasă familie
şi nu ştie de frică şi nici frica n-o mai cunoaşte

[...] Citeşte tot

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ulise

Nu-i niciun profit în faptul că un rege leneş
Zace acasă lângă sobă, printre pietroaie sterpe,
Alături de vârstnica lui soţie – eu fac legi şi ţin judeţ
Pentr-un neam sălbatic de oameni, nişte trântori
Care mănâncă, dorm şi care nici măcar nu mă cunosc.
N-am de gând să mă odihnesc după lunga călătorie:
Îmi voi bea vinul vieţii până la drojdie.
Întotdeauna când m-am bucurat mult, am suferit mult,
Împreună cu cei care mă iubeau sau singur, pe ţărm.
Iar atunci când vijeliile ploii biciuite de ploioasele Hiade*
Au învrăjbit cumplit marea-ntunecată: am devenit un nume;
Cutreierând mereu cu inima fămândă,
Am văzut şi-am cunoscut multe, oraşe şi oameni,
Obiceiuri şi clime, adunări şi guverne –
Niciodată ultimul, ci, dimpotrivă, onorat de toţi;
Eu, beat de plăcerea luptelor cu oameni pe măsura mea,
Departe pe câmpiile răsunătoare-ale vântoasei Troia.*
Sunt o parte a toate pe care le-am întâlnit;
Iar experienţa e o arcadă prin care licăre
O lume necunoscută al cărei orizont se tot îndepărtează,

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Alfred Tennyson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rapsodii de toamnă

I

A trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor,
Şi-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.

Cu acorduri lungi de liră
I-au răspuns fâneţele.
Toate florile şoptiră,
Întorcându-şi feţele.

Un salcâm privi spre munte
Mândru ca o flamură.
Solzii frunzelor mărunte
S-au zburlit pe-o ramură.

Mai târziu, o coţofană
Fără ocupaţie
A adus o veste-n goană

[...] Citeşte tot

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alexandru refuzând apa

Sub cort, împăratul vestit, Macedon,
Făcuse popas în drumul spre est...
Burdufuri de apă cărau monoton
Soldaţii spre el – supuşenie-n gest,
Coif plin de răcoare unu-i întinse,
Morgana, Alexandru mai c-o atinse,
"Pentru cine-i adusă apa, s-o bea?"
Întrebase, vlăguit, Suveranul,
"Pentru copii. Dară Măria Ta,
Umple-şi cât vroieşte paharul!"
Atunci, Alexandru aruncă o privire
Spre dunele revărsând nălucire,
Soarele, jeratic atâta zvârlea din cuptoare
Că aerul avea suprafeţe rănite,
Palmierii transpirau cu sudoare,
Rostind spre cer jelanii cumplite,
Razele împrăştiau flăcări alb-pale,
Nisipul dădea foc la sandale...
Coşmar şi panică de-apocalipsă...
Sporeau vâlvătaia coifuri de-argint

[...] Citeşte tot

parodie de Constantin Ardeleanu, după Ştefan Augustin Doinaş
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea in editie de lux

sunt foarte îngrijorat de faptul că Elisabeth a acceptat să îşi sărbătorească ziua de naştere în mijlocul unui lan de grâu,
e atât de sensibilă încât mirosul viitoarelor pâini îi poate provoca un sentiment de inutilitate.
acum stă cu mâinile înţepenite pe volan şi mă pândeşte cum scriu versuri nesperat de lungi despre tristeţea ei.
dincolo de portiera argintie e o lume nouă, aşa o mint, ne putem tăvăli prin praful pierdut de hainele unor zei şchiopi, va fi minunat...

sunt prea lungi versurile tale, ţipă Elisabeth, trena rochiei mele se încurcă în prepoziţiile compuse şi verbele tale îmi ard faţa
aşa să ştii...
am văzut asta, nu e nevoie să te repeţi la fiecare oprire în lanurile aurii,
trena rochiei tale oricum e de mult timp sfâşiată de colţii geloziei iar versurile mele sunt lungi, da, foarte, foarte lungi...

până la urmă am aruncat-o cu forţa în mijlocul toamnei, şampania s-a revărsat peste sânii ei domolindu-i panica
în loc de cupele cu un singur picior am folosit palmele aspre ale disperării...
gustul băuturii s-a schimbat de parcă ar fi fost prea devreme să ne strigăm pe nume,
ciudat,
foarte ciudat...

la plecare, ploaia ne-a murdărit inimile cu fulgere,
am evitat să ne privim feţele

[...] Citeşte tot

poezie de Eduard Dorneanu (12 septembrie 2011)
Adăugat de Eduard Dorneanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericirea care depinde de noi...

.. iată două lumi finale, raiul şi iadul...! Cu toţii, spre ele ne îndreptăm trecând vieţii
vadul, trăind, cei mai mulţi neştiind de ce s-au născut, pentru ce, şi, cum de sunt vii, ei
neânţelegând sensul omului în armonii bine puse la punct, din faceri noi fiind singurii
observatori conştienţi ai Marii Creaţii lăsaţi s-o influienţăm să existe cu gândul minţii
gândind atâta cât existăm, chiar şi speriaţi de viaţa în care ne-aflăm... multele atâtea,
pe toţi bulversându-ne, că de ce e aşa şi nu altfel, fiecare poveste de om în istorii, aşa
încheindu-se, oricât de mult cineva ar iubi divinitatea şi l-ar iubi Dumnezeu cinstindu-l
şi-nvrednicindu-l cu slava şi sănătatea... în taina ultimă, finală, se concretizează acest
mare adevăr în care unii se 'nalţă urcând cer după cer dar şi destui din acei care abea
îl zăresc pe-acesta ce-l ştim căzuţi în abisele de-ntuneric pierduţi în declin... ca să vezi
lumea de sus din înalturi însemnând un privilegiu de fericire nespus, primit pentru un
pomelnic de fapte făcute-nmiit... ca un răspuns, dat, de cortegiul energiilor universale,
de care nici un om nu scapă neiscodit, minunatul Cuvânt rostit nouă descoperindu-ne
căile prin adevărul vieţii trăite unde taina rămâne taină doar pentru cei nepregătiţi să
întâmpine fericiri venite din transformări, firesc rostuite, căci, dacă li s-ar cere să stea
să-i mănânce viermii de vii aici pe pământ câţi oare n-ar huli blestemând ştiind numai
pe mort ros de viermi, îngropat în ţărână, mulţi tociţi, uzaţi şi chinuiţi, mâncaţi ca de-o
văpaie nebună, în care, cerşeşti urma de apă, de pe-un vârf de deget al semenului tău,
când noi, fiecare-n parte ni-s convinşi, că, şi bogatul, ca şi săracul, pleacă de aici unul
după altul, în veşnicie rostogoliţi... pe aripi de înger, sau de tâlc păcăliţi în iad prăvăliţi,

[...] Citeşte tot

poezie de Lidia Stoia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!