petrol şi suflet

Sublim de mai... sau... O frântură de zi

Nu mai poţi lenevi
Dimineţi nesfârşite.
Triluri, mii, fericite
Inimi fac mai zglobii...

De culoare argintie...
Străluceşte, cristal
Geamul estic; fundal
Al naturii ce învie.

Casa-e plină de raze
Calde... simt catifeaua
Stând, sorbindu-mi cafeaua;
Mângâierea-i pe obraze.

Parcă totu-i uşor,
Sufletul îmi dă buzna...
Gându-mi zboară la frunza
Cu o albină înspre zbor.

[...] Citeşte tot

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (2 mai 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vidul când trece din mine în lucrurile ce au nevoie de statornicia mea

nu a rămas nimeni care să spună că tăcerea e o armă cu două tăişuri
nu a lăsat nimeni acest gol să se retragă liber din noi
să tacă
prin adevăruri răsturnate
în timp ce nespusele din absenţe scriu istorii plauzibile
nu mai există erori
doar transparenţa eroilor când se retrag în deşert

nu de aici vor pleca cei ce trăiesc prin iluzii şi
nu aici vor reveni iluminaţii atunci când se adâncesc în sine ca nişte puţuri
înainte ca petrolul să ţâşnească
mai viu
decât sângele când leagă mamele de prunci şi seminţiile de statui

nu prin noi se va propaga viaţa
mai probabilă decât moartea
piciorul cârtiţei scobind tranşee
şi nu din noi va izvorî sămânţa nemuritorului
bocancul rupt
mai extatic decât fiinţa slăbănoagă scâncind în coaja ei

[...] Citeşte tot

poezie de Angela Furtună (31 ianuarie 2012)
Adăugat de Angela Furtună
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şcoala de văduvi

Iată cearta revoluţiei cu lumea,
şi cum se face de ne-ajunge lanţul mecanic al istoriei,
ca o cătuşă unsă pentru a rupe: proscrisă
e jumătatea mare din viaţa omului simplu dar prost,
jumătatea cealaltă aparţinându-i de drept lui Dumnezeu!

Cărămizile igrasioase ale memoriei colective,
lăsându-se greu pe braţele fine, gălbui,
de ţăran degenerat, preacurvit şi ameţit de benzină...
Memoria colectivă lor le aparţine, ei pretind că au obligaţia
morală de a ţine minte pentru noi toţi. Şi pentru ei.
Nici lăzile de lemn strunjite, încă aspre, cu care au venit
ca pentru un fel de asalt, de război fratricid şi sfânt,
nu le-au uitat şi nu le-au aruncat. Ei nu uită nimic.
Şi le mai fac perne, din când în când, aşa tari cum sunt,
însemnate chimic pe viaţă, aidoma fierului înroşit,
răsuflând cald a pâine râncedă dinlăuntru, a dimie soioasă
şi a fier coclit, de seceră neudată.
Ei nu uită nimic, ei sunt banda magnetică,
jurnalul viu al istoriei. Datorită lor se îneacă bourii naţionali

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Operaţie pe cord deschis

E timpul curăţeniei de primăvară,
al reviziei periodice,
am amânat prea mult procedurile necesare
unei despărţiri amiabile de trecut -
anestezia nu îmi pune nicio problemă existenţială:
ca în cazul tuturor deciziilor importante din viaţă
am de ales între a nu simţi nimic
sau a simţi durerea crescând totemic
prin fibra fiecarui nerv
muşcând arzător din fiecare muşchi
până ce eu şi durerea devenim prietene
ne facem vizite reciproce de curtoazie –

cand eram copil credeam că şi muşchii mei
sunt verzi şi catifelaţi ca acei ce înveleau tălpile copacilor
crescând am început sa observ cum
treptat totul devenea roşu
când nerostit de fierbinte când rece muşcător
ca gura utecistului de serviciu pe şcoală
herr doctor,

[...] Citeşte tot

poezie de Ella Poenaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pădurilor

Inundă verdele-n oceane şi valuri cad la ţărm de verde,
Când surupate-n noaptea neagră, ram pentru ram, ades se pierde.
Petrolul verde îngenunche... Îngemănate cu tăceri,
Cu râuri de tristeţi plâng ciute. Unde-s pădurile de ieri?!
Ducându-şi trupu-n rugi de jad, precum un mort la-ngropăciune,
S-au dus pădurile de ieri. Conştiinţa unde ţi-e, române?!
O rugă către ceruri ard şi azi sunt lacrimă de ceară.
La trupul tău adesea cad cu mângâiere de fecioară.

Inundă verdele-n oceane şi valuri cad la ţărm de verde,
Se sting pădurile virgine şi neamul românesc se pierde.
Căzând o lacrimă de jad, te-mbrăţişez, copac şi tată –
Ne stingem ca un jurământ şi-mpărtăşim aceeaşi soartă.
Ne strâng însângerate răni, securi ne fulgeră-n privire,
La tâmpla noastră cad ninsori... Şi frunze cad... cad nopţi şi zile.
Priviri mustind de catifea adăpostesc sub pleoape-plumb
Şi lacrima care-a picat pentru-al pădurilor amurg.

Când surupate-n noaptea neagră, ram pentru ram ades se pierde.
Păduri de amintiri şi vise, păduri de fagi, păduri de verde...

[...] Citeşte tot

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!