timp şi învinovăţire

Toamna vrajbei noastre

a început cu o răstignire
cu masca pe faţă trasă
regulamentar sub nasul
iritat de dioxidul de carbon
eliberat dezinvolt după ce l-ai tras
în piept de ziceai cu mâna
pe inimă
că ar fi un joint
e o toamnă cu alegeri
în care înveţi să alegi
ce nu trebuia să alegi
mâna-ţi îngheaţă pe lemnul
ştampilei mâncat de carii
ai votat cu ochii închişi
şi anul ăsta şi toamna asta
o să dai vina pe ochelari
n-ai văzut bine ce scria
unde scria şi sigla
de la mască vine slăbiciunea
nu aveai creierul oxigenat

[...] Citeşte tot

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţipătul

aaaaaaaahhh
o vocală şi-o consoană. la atât se reduce spaima tăvălită prin durere
cu cât ţipătul e mai înalt, cu atât mai puţină lume sesizează.
drama zilelor noastre e asurzirea
Saramango vorbea despre orbire, eu de asurzire
şi dacă s-ar sfărâma pământul în bucăţi alături
ne-am programat să nu auzim
ai-ai-aai

când am eşuat cu zidirea Turnului Babel am dat vina pe Dumnezeu
de parcă Dumnezeu ar fi un moş scofâlcit ce se teme să nu-i năpădim grădina
acum când am eşuat în cunoaşterea aproapelui dăm vina pe tehnologie
ea şi numai ea ne-a legat mâinile şi picioarele de catargul ignorării
şi ne-a înfundat urechile cu lauda de sine
pentru că străini fiind, nimeni
nu-şi mai pierde timpul
cu celălalt

zgrgrztrsg
scrâşnetul de măsele acoperă ţipele ce mor în gât

[...] Citeşte tot

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se întâmpla... la ceas de seară

să nu dăm vina pe tricourile albe
cum vinovate de viol sunt doar fecioarele ascunse-n nopţi de spaime
şi imn de slavă ridicăm barbarilor cuceritori
să nu dăm vina pe tricourile albe

să nu învinuim doar vântul
când munţii de gunoaie se plimbă ca la ei-acasă
şi-încearcă să ascundă sărăcia şi spoiala
să nu învinuim doar vântul

să nu dăm cu cuvinte în cuvinte
să nu îmbrăcăm vidul în forme fără fond
să dăm cuvântului puterea şi respectul care l-au pierdut
să nu dăm cu cuvinte în cuvinte

noi oamenii cărţi ar trebuie să uităm ce-i ura şi dispreţul
ei, oamenii afişe ar trebui să-înveţe ce-i iubirea cât mai este timp
voi asupriţii ce-aţi crescut doar cu minciună
descoperiţi-vă unicitatea şi-împlinirea

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În veci, ortodocşi

De mic, sunt ortodox, ca toţi ai mei
aceasta e credinţa mea creştină,
am învăţat cu tălpile să calc,
cum am aflat că mâna se închină.

Atunci am înţeles că sunt dator
să nu cedez cumva vreunei noxe,
ci să rămân, cu neamul meu cu tot,
fidel pe veci credinţei mele ortodoxe.

Ai mei puteau muri şi n-ar fi dat
credinţa lor pe niciun fel de bunuri,
nici dacă ar fi fost crucificaţi,
nici dacă s-ar fi tras în ei cu tunul.

În anii dogmei, mi-am păstrat şi eu
în fiece istorică furtună,
credinţa-n Dumnezeu, cum mi L-a dat,
prin toţi ai mei, Biserică străbună.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Adrian Păunescu (12 noiembrie 1997)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

No man's land

când nimeni nu face lumină
îmi pipăi inima
târât în abis de senzualitatea femeii pe care mi-am luat-o
trăiesc un jaf deşi casa de marcat pare intactă
când banii sunt puţini şi fără prestanţă
precum în Ţara Făgăduinţei
luna se înalţă sofisticată de ritualul voodoo
din noaptea trecută
între noi vin oameni care se ascund
aleg iubirea în loc să fiu furios
beau greutatea mea pentru a scăpa de urmări
cu atâtea maşini pe metru pătrat şi soarele la cel mai scăzut nivel
viitorul devine capcană
urc scările cu statutul partidului în loc de mâna curentă
pe fruntea sfântului din Assisi scrie
din toate florile din lume
ne temem să fim văzuţi împreună
când cuvintele lipsesc muzica învinge obsesia
unei fugi disperate cauzate de vinovăţie
lucruri de care glanda pituitară nu ţine cont

[...] Citeşte tot

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doi sau al doilea...

De ce ne ducem viaţa-n doi
Căci unul singur ne-am născut?
Conceptu-a fost să fi putut
Totalu-ntreg, să-l facem noi.

Percepte ne-am creat, demonici.
"Singur", e acum nedumerire!?
Dăm vina pe nepotrivire
Parcă n-am şti că suntem unici!?

Cum ochii, braţe şi plămâni
Gonade şi suprarenale
Ne acuplăm să-nfruntăm lumi
Din emisfere cerebrale.

Bipezi cu-auz duplicitar
Nu ne-am creat la timp rezerve
Să fim un dublu unitar
S-avem un ego în conserve.

[...] Citeşte tot

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (28 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La dezastrul de pe piaţă

Hai paiaţă joacă-ţi rolul
Îmbrăcat în haine moi
Să-ţi aduci şi tu obolul
Vremurilor astea noi

Spune-ne să te privim
Să ne recunoaştem gena
Când te-or duce, aferim
Să laşi singură arena

Câte vorbe otrăvite
Ţi-au ieşit ţie din gură
Omorai un lan de vite,
Umpleai grâul de mălură

Şi-un cuvânt pe altu-l spală
Poate înghite tata moşu'
Ptiu, mai maimuţă tropicală
Că mai ai şi fundul roşu!

[...] Citeşte tot

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt un om liber

Sunt un om liber,
ceea ce eu gândesc singur,
ceea ce eu scriu singur,
noapte de noapte,
poate ajunge, ziua,
în mâinile voastre,
sub ochii voştri,
poate intra în lume,
poate intra
în istoria literaturii,
sub formă de libertate
care-şi caută rostul.

Nici o libertate
n-are nici un rost
singură,
fără setea de ea,
fără nevoia de ea,
fără dorul de ea,
fără negaţia ei

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Adrian Păunescu din Antologia "Sunt un om liber" - 1989 (11 iulie 1989)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calea

Te trezeşti în fiecare dimineaţă, şi chiar acolo, în momentul dinainte de a deschide ochii şi a ţi se porni mintea, este pace şi linişte. E acea moţăială plăcută, o stare pe muchia dintre vis şi realitate.

Unii ar putea numi-o lene, dar e ceva mai mult de atât - o stare de o potenţă incredibilă; o stare în care totul pare realizabil, în care greşelile sunt doar reuşite deghizate. Poate că de asta ne place atât de mult să stăm acolo - e cald şi bine, ca în braţele bunicii sau ale mamei, genul acela de invincibilitate şi vulnerabilitate deopotrivă.

Cum ar fi oare ca totul să ia naştere din acea stare? Să luăm decizii şi să creăm din acea stare. Cum ar fi?

Ştim amândoi însă, că oricât ne-am strădui, nu o putem convinge să rămână - ca o persoană iubită pe care ai rănit-o, şi căreia orice i-ai spune, tot nu te va ierta.

Pe măsură ce mintea se trezeşte la viaţă, această stare începe să dispară. Cu primul gând apare prima dorinţă. Ceva ne acaparează încetul cu încetul lumea - un fel de nemulţumire, o încordare ce ne menţine într-un antrenament continuu, dar care în loc de muşchi, ne dezvoltă mai degrabă confuzia, neliniştea şi neîncrederea în propriile forţe.

Ne ridicăm din pat, şi înainte de a ne aşeza tălpile pe pământ, ne amintim brusc de toate planurile pentru ziua respectivă. O mulţime de obiective, principale şi secundare, oameni de întâlnit şi lucruri de pus la punct, toate încep să ne bâzâie din ce în ce mai zgomotos în minte, ca albinele unei colonii ce se trezeşte la viaţă. Din acel punct, deşi fizic ne-am trezit, ne prelungim în continuare somnul. Doar că ăsta nu e un somn obişnuit, nu e deloc ca locul din care am venit. În somnul ăsta durerea pare să ne ajungă până la oase, care ne dor; ne trecem mâinile prin foc, în joacă, dar focul de data aceasta nu ne mai iartă. În somnul ăsta singurătatea nu mai e deloc melancolică, poetică şi dulce, ci mai degrabă ne-nfioară; parcă nici iubirea nu mai e aşa uşoară, ne uităm în jur şi aflăm că în acest somn putem răni cu "iubirea" noastră. Mergem pe stradă, iar în vitrinele librăriilor vedem cărţi întregi despre această "iubire". Manuale groase de instrucţiuni - ce să faci, ce să nu faci, cum să-l atragi pe cel pe care-l placi.

Ah, ce iubire complicată; cine ar fi crezut că mierea poate fi amară?

Nu înţelegi nimic din toate astea şi sincer, nu te pot învinovăţi. Ce te-nfioară însă şi mai tare, este că îţi dai seama că poţi trăi aşa o viaţă-ntreagă - mulţi din jurul tău încă o fac. Pentru că nimeni nu e dispus să-i ia locul altcuiva în poveste, toţi sunt prea ocupaţi să îşi rezolve propria dilemă. Aceeaşi dilemă, de fapt: Unde este iubirea? Nu "iubirea", ci Iubirea.

Unde este simţul acela al siguranţei dincolo de siguranţă, al zborului neîntrerupt, al dansului în care ştii deja muzica şi paşii? De ce nu este aici?

Ce rost mai are viaţa, dacă nu poţi cânta chiar dacă nu ai voce?

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilul lunii

ceea ce s-a strecurat în odaia mamei mele în acea
noapte târzie de iunie, pipăindu-i burta uriaşă,
m-a invitat să ies afară, cu capul rotund şi fără surâs.
o fi fost luna, obişnuia să rânjească tata.
legănându-mă? a fost luna,
dar nimeni nu conştientizase asta atunci.

luna înţelege locurile întunecate.
luna îşi are propriile secrete.
ea păstrează toată lumina pe care o poate păstra.

noi fetele aveam zece ani şi chicoteam
în hăinuţele noastre de mâna a doua. Ne doream sâni,
pretindeam că-i aveam, ne împleteam singure
lenjeria. ella se credea regină,
jay jonson mă învăţa sărutul frantuzesc;
pe tine cine te învaţă?

luna e regina a tot şi a toate.
ea stăpâneşte oceanele, râurile, ploaia.

[...] Citeşte tot

poezie de Lucille Clifton, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!