imunitate şi suflet

Evadare din Rai

Plânge menorah cu lacrimi de ceară fugiţi din Lumină cu pietre de moară legate la glezne în funii forjate de mâini sărutate cu buze rujate de Sorţi invazive pierdute în fugă prin verbe latente ce încă-şi conjugă trecutul la timpul prezent într-o joacă de-a teama c-or ajunge să se complacă în bezna ce-şi sapă ecou peste toate prinzându-i în plasă cu aripi taiate.

Mi-e jale de iarba ce-nvie pe câmpuri arate de pluguri căzute-ntre rânduri pictate de-o mână uşor tremurândă ce albul cu tuşe de mov îl confundă şi-ncearcă s-ascundă ieşirea-n decor c-o gamă de maci înşiraţi incolor pe pânza abstractă a vechiului Noi departe de Tine împărţindu-mă-n foi ce zboară nescrise peste coclauri şi frunţii-inventându-i cunună de lauri.

Născuţi de o Geea cucerită din vorbe de-un chipeş Uranus şi-un cor de teorbe, scindaţi din plămadă ne pierdem prin ceruri uitând să răspundem pe rând la apeluri făcute de Cel ce a pus punct Luminii şi virgulă-n Haos şi lut rădăcinii Copacului Vieţii ce ne-atârnă pe ramuri pe Noi, rătăciţii, ce stăm pe la geamuri strigându-ne nume inventate ad-hoc şi mituind Timpul să rămână în loc.

O boare de-octombrie parfumat cu verbină incită la versuri muiate-n toxină, turnate în vene din eprubete de patru ţigănci ce murmură bete descântece vechi de dor şi iubire şi toarnă în flăcări, râzând în neştire, un ţipăt virgin şi o coapsă de înger ce face pereche c-o tijă de sânger iar fumul e leacul de suflet albastru ţinut sub sechestru de preot sihastru.

Imuni la descântec dar absolviţi de blesteme rostite cu patos de draci cu edeme, răscolim purgatoriul în furci caudine să ne-aflăm avatarul ascuns în ruine lăsându-ne urme adânc în cenuşă, ningând cu fulgi mari din tocuri de uşă, trântită de vântul ce cântă la harpă un vechi cântecel pentru Eva cea stearpă ce-l caută-n taină pe-Adam să-l învie cu-o coastă pe tavă şi lacrimi o mie.

poezie de Monica Trofim
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jertfă unei zeităţi profane

Patul destrămat de visuri trimise de samavolnicul Vărsător
Nu mai e loc de odihnă binemeritată ci altar de neputincioase sacrilegii,
Regretate zi de zi, fără complezenţă faţă de victimă,
Mai ales, când victima eşti tu însuţi, vrei doar amorţeală,
Insensibilitate faţă de orice încercări şi patimi,
Ţigara aprinsă, lipită de saliva uscată, între degetele fragile,
Se obstinează împotriva forţei de gravitaţie, tu ai reuşit să-adormi...

Scrumul de ţigaretă este luat de o briză de vânt, care trece
Prin toate camerele, cu toate ferestrele şi uşile larg deschise, vraişte,
Cade pe covorul răvăşit, se rostogoleşte pe firele zburlite de lână,
A doua briză, mai puternică, ce poartă nefiltrată toată efervescenţa
Viscerală a Romei, încinge ţigara rămasă aprinsă, îi smulge o scânteie
Pe care, provocat, hazardul o poartă, translucidă, pe covorul primitor
De spasme, de spume, de leşinuri, de crize, de nea, de lacrimi...

Scânteia îşi va alege loc neprevăzut de vatră,
Nevegheată de nimeni: tu dormi, slujnicele, care te iubesc, au plecat pe Corso,
Iar prietenele, care te detestă, te-au părăsit, îţi aşteaptă sfârşitul,
Pe care, vestalicul foc se grăbeşte să ţi-l aducă, focul, pe care nu-l mai pui la socoteală,

[...] Citeşte tot

poezie de Adrian Nicula din Sanctuar sufletului cu aripi frânte (2016)
Adăugat de Adrian Nicula
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt un om sincer

Eu sunt un om sincer
Din ţara unde palmierii-s alintaţi de alizeu
Şi vreau, înainte de-a muri, să eliberez
Toate poeziile din sufletul meu.

Sunt călător în toate părţile
Şi nou-venit în nicio parte,
Sunt unul şi-acelaşi cu munţii,
Sunt artă printre arte.

Ştiu să numesc şi să clasez
Toate florile de pe şesuri şi coline;
Cunosc bine fiecare fir de iarbă,
Minciunile fatale şi suferinţele sublime.

Am văzut prin noaptea morţii,
În căderea lentă-a capului meu,
Raze ţesând din cea mai pură lumină
Cerească-o minune de curcubeu.

[...] Citeşte tot

poezie de José Julián Martí Pérez, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iederă sfâşiată

1

Nu cumva-i ignoranţa în care se adâncesc stafiile în burg?
Şi ca o pulbere de veacuri renaşte iedera-n Zenit?
Ori poate lumea-ntr-o mănuşă pluteşte-ntr-un cosciug,
Precum un cub din sticlă ce-n văpaie dispare-n infinit.

Un amator mă simt rătăcitor printre brunele concepţii,
Un meteor abstract în care nimicul se preschimbă,
Nu în atentat ci-ntr-un orificiu spre lagunele injecţii
Dintr-un ospiciu ce-şi schimbă forma-ntr-o oglindă.

Într-un sanctuar sfârşit se-aşază tabloul magistral,
Ce fiinţă sinistră, ce iederă banală, în fundal un zepelin..
Într-un cub priveam de la fereastră cu ochiul abisal,
Prin perdea, un câmp cu scoici şi monstrul Adelin...

Eram pătruns ca-ntr-un regres.. cum mă privea,
Aveam chipul jucăuş de nea şi albastrul să încapă,
Prin sufletul ce se pierdea priveam tot prin perdea,

[...] Citeşte tot

poezie de Octav Daniel
Adăugat de Daniel
Comentează! | Votează! | Copiază!