magnetism şi timp

Cutremure

un mal departe de celălalt. o zonă de deraiere
în care alunecăm zi de zi cu piepturile încinse
de heets-urile pe care le-am încălzit

în loc de fumul de ţigară / aburul tutunului încălzit.

pe bulevarde o linişte totală. doar ceasul ticăie
anunţănd sfârşitul iminent al timpului.

pauză de ţigară

// nu sunt acea păpuşă care cere un foc în mijlocul bulevardului pentru a fi băgată în seamă.
nu sunt acea femeie care are pieptul puternic plin de zale şi iluzii.
port iluziile în altă parte / în pantece acolo unde nu poate ajunge nimeni.
nici tu //

pe primul mal stau părinţii mei într-o casuţă mică cu geamuri galbene.
stau în prag / îmi fac cu mâna / dar mâinile lor sunt însângerate.

mi se pare că-s morţi / dar ei se uită la mine şi-mi zâmbesc.

[...] Citeşte tot

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre infinit

Privea în pacea nopţei făptura-i transportată,
O perlă uriaşe în ceruri aruncată
Monarch la azurare etern triumfător,
Pe Sirius fantastic ducând în vecinicie
Spre o necunoscută albastră'mpărăţie
Gigantica-i vâltoare de fer şi de fosfor.

Din recea-i înălţime lumina lui trufaşe
Neantul îl despică prin falduri uriaşe
Şi răspândeşte o brumă de magic diamant
În casa unde, palid, perdut în contemplare
Cu sufletul în sânul sistemelor stelare,
Visa la nemurire al cerului amant.

Atunci pradă unei sublime-alucinaţii
Uitând de timp, de moarte, de lume şi de spaţii,
El vede din cereasca şi falnica cupolă
Plutind într'o senină şi vast-aureolă
Un înger cum coboară cu aripi diafane
Tăiate din beteală etericei Diane,

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandru Anestin din revista “Orion” (1907)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ego sum

dumneata ce hram porţi?
care va să zică crezi că eşti om
de ce nu crezi în Dumnezeu, dar crezi în tine?
oare aceasta înseamnă să fii om, să crezi ceva ce nu cunoşti?
cum dovedeşti că tu eşti om, dar Dumnezeu nu există?

şi de unde ştiu eu că nu eşti robot?
de ce înoţi în apă dacă nu eşti peşte?
de ce zbori dacă nu eşti vultur?
ori unde-ţi zboară mintea de te caţeri în vîrf de munte
fără să vrei să faci nimic acolo?
cumva crezi că om e să fii din toate cîte puţin?
că om înseamnă să fii ciudat, ca picat din lună?
cine ţi-a dat pofte şi sentimente?
ori poate viaţa altcuiva e menirea ta de slujitor,
să stai în umbra aceluia şi să-ţi aperi femeia şi copiii

spui că îţi plac mai mult fluturii, berzele, lupii şi chiar şi viermii
că te încîntă mult iarba şi florile adevărate,
mai mult decît cele artificiale, că simţi ceva mai mult,

[...] Citeşte tot

poezie de Cristina-Monica Moldoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Blestemul Pământului

Doborât de-a soarelui dogoare
Te tot rogi române la Cel Sfânt
Însă ai uitat să ceri iertare
Gliei strămoşescului pământ

Ţi-au lăsat în dar înaintaşii
Tot ce-aveau pe lume mai de preţ
Cu ce drag îţi dezmierdai privirea
De la şes la muntele semeţ...

Codrii atrăgeau precum magnetul
Norii grei aducători de ploi
Pajiştile cu imaşui grase
Erau raiul turmelor de oi

Prin artere largi de irigaţii
Unduia mereu al vieţii râu
Câmpul devenind o-împărăţie
De porumb, de floare şi de grâu

[...] Citeşte tot

poezie de Gelu Oproiu din Lumea Satului, nr.16(45): 16-31 august,2007
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Furtuna

Voi munţi sălbatici, al vulturului
Doliu solemn.
Nori aurii
Fumegă pietroasele pustiuri.
Răbdătoare linişte respiră pinii,
Mieii negrii lângă prăpastie
Unde albastrul deodată
Ciudat amuţeşte,
Blânda muţenie a bondarilor.
O, verzii pomi -
O, tăcere.

De vis cutremură sălbatecul pârâu
Întunecate stafii inima,
Beznă,
Ce peste hăuri se întinde!
Vocile albe
Orbecăind peste-nspăimântătoare atrii,
Zdrenţuitele terase,
Părintele furioaselor feroce, vaietele

[...] Citeşte tot

poezie de Georg Trakl din Versuri - traducere, prefaţă şi comentarii de Christian W. Schenk, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Hyperion
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orgia pariziană sau Parisul se umple din nou

Fricoşilor, priviţi-o! În gări vă revărsaţi!
Cu-ai săi bojoci de flăcări, slăvitul soare zvântă
Aceste bulevarde. Barbarii-s alungaţi.
Apusul vă arată din nou cetatea-i sfântă!

Hai, nu vă temeţi, focul năprasnic va fi stins!
Poftim pe bulevarde, poftim pe cheiuri, iată
Şi casele-ncadrate de-azurul pur, aprins
Într-un amurg, de ploaia obuzelor, roşcată.

Palatele defuncte, în scânduri le-nveliţi!
Vă-mprospătează ochii a vremii vechi lumină.
Trec târfele pe stradă, în roşu-alai, priviţi!
Fiţi veseli şi petreceţi, curaju-o să vă vină!

Căţele-nfierbântate, cu cataplasme-n dinţi!
Vă cheamă-aceste case de aur! Daţi năvală!
Mâncaţi! Aceasta-i noaptea plăcerilor fierbinţi,
Ce-a coborât în stradă. Beţivi cu burta goală,

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Arthur Rimbaud (mai 1871), traducere de Petre Solomon
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şcoala de văduvi

Iată cearta revoluţiei cu lumea,
şi cum se face de ne-ajunge lanţul mecanic al istoriei,
ca o cătuşă unsă pentru a rupe: proscrisă
e jumătatea mare din viaţa omului simplu dar prost,
jumătatea cealaltă aparţinându-i de drept lui Dumnezeu!

Cărămizile igrasioase ale memoriei colective,
lăsându-se greu pe braţele fine, gălbui,
de ţăran degenerat, preacurvit şi ameţit de benzină...
Memoria colectivă lor le aparţine, ei pretind că au obligaţia
morală de a ţine minte pentru noi toţi. Şi pentru ei.
Nici lăzile de lemn strunjite, încă aspre, cu care au venit
ca pentru un fel de asalt, de război fratricid şi sfânt,
nu le-au uitat şi nu le-au aruncat. Ei nu uită nimic.
Şi le mai fac perne, din când în când, aşa tari cum sunt,
însemnate chimic pe viaţă, aidoma fierului înroşit,
răsuflând cald a pâine râncedă dinlăuntru, a dimie soioasă
şi a fier coclit, de seceră neudată.
Ei nu uită nimic, ei sunt banda magnetică,
jurnalul viu al istoriei. Datorită lor se îneacă bourii naţionali

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spaţiul limitrof

Se spală putina des, se luceşte trotuarul
în paşaua asta plină de anahoreţi de mâna-doua,
care iau smalţul mătăniilor
frecându-le indiferent ca pe nişte iubiri comune.
E clar că perioadele tulburi nasc nebuni responsabili,
manierişti ai propriilor capricii, cu ochi dezlânaţi
şi chelii nedemne, lipite. Ceilalţi, teferi, nu-şi vorbesc:
umblă cu câte un şurub de tramvai în gură,
să se justifice în orice clipă.

Dimineaţa, în zori, miroase a cârpă arsă
şi-a grătare stinse de brumă şi flegmă.
Se feresc unii de alţii, ei aşa se trezesc, ferindu-se,
învăţându-se uitatul în pământ şi spaima de moarte.
Nu-şi mai fură miresele, ci sufletele, aşa, mascat,
feciorelnic, ca unul, ca plecaţi dintr-o obârşie.

Coboară, în casele părăsite, mâna lui Dumnezeu,
să-şi ia singură oul din candelă. Ou fiert
în untdelemn rece, tremurător la scârţâitul porţii.

[...] Citeşte tot

poezie de Dragoş Niculescu din Hibernaris (2001)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chevrolet

Era-ntr-o zi cu soare cald,
Treceam pe-o stradă mare,
Până-ntr-un colţ de bulevard,
Lângă-un hotel destul de-nalt,
Era o staţie de parcare.

Mă oprii în loc pentr-un moment,
Ce-o fi acolo oare?
S-a întâmplat vre-un accident?
E plin de oameni mici şi mari
Pe trotuare.

Mă duc să văd al lor secret,
Ştiţi, firea-i curioasă;
Dar ce credeţi?... un Chevrolet,
Un taxi foarte elegant,
O maşină frumoasă.

Ce să vă spun, era frumos,
O maşină luxoasă,

[...] Citeşte tot

poezie de Veronica Buliga (12 noiembrie 2011)
Adăugat de Veronica Buliga
Comentează! | Votează! | Copiază!

Domnul meu!

(Ioan 20,13)

De câte ori citesc la rând Scriptura şi-ajung la misterul cel sfânt al învierii,
Un licăr tainic de sclipiri mă-nvăluieşte, ca adierea-nmiresmată-a primăverii.
Citeam deunăzi despre Maria, întâmpinată de Isus după-nviere,
Şi mi-a sărit în ochi, ca o străfulgerare, un cuvinţel micuţ, dar unul dintre-acele
Fără de care ai atât folos citind Scriptura, cât are-un peşte căruia i-ai dat
Mâncărurile lui cele mai bune, dar nu în apă, ci afară pe uscat.
Spune Ioan că-n zorii neuitaţi ai învierii, când întunericul îşi disputa supremaţia,
Grăbea cu paşi precipitaţi de spaima nopţii, dinspre cetate spre mormânt, sfânta Maria.
Colţoase pietre, mici bucăţi de stâncă, se-ngrămădeau izbind-o pe cărare;
Iar zgomote sinistre clocoteau văzduhul, ca lava din vulcan în revărsare.
Dar cum nu-i cine-mpiedica lumina zilei să spulbere ai beznei reci fiori,
Nici cine să oprească alergarea vreunuia din miliardele de sori,
Nu s-a găsit nici cin' să stânjenească nestăvilita-naintare a Mariei,
Căci sursa ce-o purta era o rază a dragostei din înălţimile veciei.
Ajunge în sfârşit până la grotă. Dar ce-i văd ochii? Piatra nu mai este!
Şi-n spaima disperării-acum aleargă la ucenici ca să le dea şi lor de veste.
Şi după cum în cursa nopţii înspre grotă n-a fost nimic care să-i poată sta-n cărare,
N-a fost obstacol nici de astă dată care s-o poată-mpiedica din alergare.

[...] Citeşte tot

poezie de Valdi Herman
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!