Votate recent
Această listă prezintă ce s-a votat recent și este destul de dinamică.
Părinților noștri între esențial și etern
(poem în proză)
Printr-un joc ciudat al luminii, soarele cucerește cerul,
simbolizând avântul implacabil al vieții
care rezultă după marile purificări ale flăcărilor din interiorul lui.
Dar adevărata purificare există în arderile de clipe
ale părinților noștri care mor puțin câte puțin
în flăcările din interiorul lor. Unii mor atât de tulburați în ei,
obsedați de ideea că n-au făcut suficient pentru copii,
murind într-o inconștiență dulce.
Au învățat că dintr-o mare suferință se ridică
iubirea fără margini pentru vlăstarele lor,
dragoste care îi devorează până la moarte.
Le-a fost dat să se nască pentru a răsări din ei altă viață,
deși sufletele lor sunt adevăratele flăcări ale unui soare invizibil.
Când îi apasă pământul, copiii descoperă neliniștea metafizică
și un timp se lasă dominați
de aceeași adâncire între esențial și etern.
Iată-mă la căpătâiul unei lumânări ca o singurătate cosmică,
[...] Citește tot
poezie de Camelia Oprița din Cuvântul deschide gândul omului - Editura Sfântul Ierarh Nicolae - 2019 (11 mai 2019)
Adăugat de Camelia Oprița
Comentează! | Votează! | Copiază!
Rătăciri
Suntem ca niște mine rătăcitoare în oglinda apelor,
pregătiți să lovim fără milă pe acela care ne deschide ușa.
Ucidem dragostea, salvându-ne orgoliul,
îngropăm adevărul și cultivăm minciuna.
Întorși din rătăciri, ne înclinăm cu ochii plânși în aparență,
săpând cu foamea noastră după adevăr.
poezie de Camelia Oprița din Editura Sfântul Ierarh Nicolae
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Aripi
(lui Constantin Brâncuși)
Pasărea timpului
se desface în cântecul dălții,
se rotește în lumina stelelor de piatră,
lepădându-și încremenirea:
Uitați-vă la cer, cerul trăiește!
Are aripi în numele celui ce i le-a modelat.
Camelia Oprița
poezie de Camelia Oprița
Adăugat de Camelia Oprița
Comentează! | Votează! | Copiază!
Soarele alb al paradisului
Mi-ai zis odată
că iubirea are vârsta cerului,
și de atunci
merg pe frunțile norilor.
Undeva e un nor alb,
e atât de frumos,
cu floare de cireș în gene.
Mi-a spus că dacă sunt îndrăgostită,
pot afla soarele alb al paradisului.
poezie de Camelia Oprița (13 iunie 2007)
Adăugat de Camelia Oprița
Comentează! | Votează! | Copiază!
Luna care mă veghează
Dumnezeu este lacrima care alunecă pe obraz;
străluceste în palma mâinii mele.
Este visul ce mă ține trează,
este Luna care mă veghează.
poezie de Camelia Oprița din Cuvântul deschide gândul omului - Editura Sfântul Ierarh Nicolae - 2019
Adăugat de Filip Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!
Pământul
marți, 17 martie 2020
În ploaie nu crește,
Și uitați că se fabrică
Pământul.
El nu se înmulțește
Acolo unde nu e iarbă,
Va muri și vântul.
Omul e hain, ar fura un veac,
Iată-l cum se trece și nu are leac.
Negru e
Pământul,
În descânt frenetic
A furat un petic
Înverzit de iarbă.
Inima mă-ntreabă, timpul stă să cadă?
Unde nu e iarbă a murit
[...] Citește tot
poezie de Camelia Oprița
Adăugat de Camelia Oprița
Comentează! | Votează! | Copiază!
Timpul
Unele povești de dragoste
se termină cu o moarte interioară
a sufletului,
Însă timpul vindecă rănile acestuia
mai devreme sau mai târziu,
Aducând cu sine speranța.
poezie de Camelia Oprița (13 iunie 2007)
Adăugat de Elena Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!
Copilărie la pătrat
Crește dimineața albită de floare,
Inima-i de nouri și văpaie.
În fiecare floare e un cuib de soare.
Aromele de iasomie călătoresc în ploaie,
și primăverile se măsoară în copilărie la pătrat.
poezie de Camelia Oprița (22 iulie 2007)
Adăugat de Camelia Oprița
Comentează! | Votează! | Copiază!
Universul Iubirii
Alegerea între bine și rău este de obicei destul de ușoară,
Dar să renunți la dragoste... nu știm cum se face.
Iubirea adevarată este un dar de la Dumnezeu, într-adevăr este Dumnezeu.
Dragostea perfectă vine de la El și numai prin rugăciune este obținută.
poezie de Camelia Oprița (2007)
Adăugat de Dobrin Filip
Comentează! | Votează! | Copiază!
O floare, un câine
Mă culcasem odată lângă o stea;
o floare, un câine era lumea mea.
Iar dacă mai încape vreun cuvânt,
câinele și floarea erau umbre -n vânt.
Floarea se varsă de la sine,
rupându-se în două
cu fruntea sa lovită de fulgerul de rouă.
Pământ se face și așchie de sânge;
atât a fost iubită,
dar n-are cine-o plânge.
Câinele zace cu ochii pironiți în poartă,
să-și vadă stăpânul...
de-ar mai veni o dată.
Se clatină dar frunza, se clatină un fir,
azi-noapte se visase stejar în cimitir.
Nu poate să vorbească,
scâncește într-un plâns subțire,
[...] Citește tot
poezie de Camelia Oprița din Poeții noștri (11 mai 2019)
Adăugat de IoanAIoan
Comentează! | Votează! | Copiază!
