Coloana infinitului şi inimă

Ţara mea

Doamne, când m-ai întrebat dacă te iubesc,
Ţi-am răspuns privind peste Carpaţi,
La coloana Infinitului.
Am intrat pe Poarta Sărutului,

Şi mai apoi stat la Masa Tăcerii,
Gândindu-mă la Pasărea Măiastră
Ce de zor îmi cântă despre şapte vai şi-o vale adâncă,
Şi am bătut şi Ciuleandra pe loc...

Auzindu-mă suspinând, codrii de aramă
Freamătă a istorie, a viaţă, a iubire, a jale şi dor,
Şi mă duc printre ei spre apa vie...
Ce izvorăşte-ncet din inima munţilor.

Sufletul meu eşti tu,
Ţară frumoasă cu oameni bogaţi,
Cu moldoveni şi munteni,
Cu ardeleni şi dobrogeni, cu toţii fraţi.

[...] Citeşte tot

poezie de Florin Mihai Gebescu (10 ianuarie 2019)
Adăugat de Florin Mihai Gebescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aceeaşi pistă

E tot o fugă, fuga din coşmarul pierderii coloanei infinitului.
Iar am avut un vis de trezire bruscă.
Mă readucea abandonul în punctul muţeniei,
în camera alunecărilor în altă cremene.
Ca un copil curat şi cuminte, părăsit de părinţi,
îmi prindeam inima şi o vedeam
cum se scurgea printre degete,
neputincioasă de a se aduna în palma cuvântării...
Înţelegea deplasarea dintr-o tulburare în alta,
contempla retragerea în baia alunecării pe trupul timpului acela.
Şi viaţa se scurgea în palpitaţii.
aruncându-mă în fuga de furtul de suflet cu ţâfna privirii,
paraşutată pe bunăstarea clipei,
să fiu cât mai greu de atins de fulgere cotropitoare.
Există o tandreţe în care se dăruiesc toate,
care e totuşi de neîmpărţit.
Odată vândută la talciocul îngândurării,
mă lasă fără puterea piciorului de a continua drumul,
fără zâmbetul culorilor din anotimpuri.
Am fugit să mă găsească norocul luminii

[...] Citeşte tot

poezie de Iulia Dragomir
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adormirea Ta e calea învierii

Fecioară Precurată neatinsă de prihană.
făr' a cunoaşte moartea, Tu te-ai mutat la cer,
de unde ne trimiţi seminţe de speranţă
şi mângâierea Ta ne e preexistenţă.
Azi, în grădina Ta, e mare sărbătoare;
s-au îmbrăcat în verde copacii seculari,
îmbrăţişează cerul cu ramuri de iubire
iar florile pictate în culori lumină,
ţesut-au un covor sub "Masa Tăcerii"
căci Adormirea Ta e calea Învierii
pe care fii tăi păşesc cu bucurie,
ca "Pasărea în spaţiu" în plină armonie,
escaladând "Coloana Infinitului",
scară răsărită din inima pământului
pentru a-l uni cu măreţia cerului
unde-i zămislit mirajul cuvântului.
O floare sunt şi eu în grădina Ta,
micuţă sunt şi mă numesc, Nu-mă-uita.
Mă prinde-n a Ta poală când uneori mă-mpiedic,
căci numele ce-ţi port e un blazon heraldic

[...] Citeşte tot

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!