fericire şi numismatică

Mărţişorul, bată-l fericirea şi norocul

În drumul său cu oile la munte,
printre raze firave şi stele amurgite,
cu gând înţelept aşezat pe frunte,
baba Dochia toarce cu mâinile-i bătătorite,
funia anului, din două fire răsucite.
Contrastele a pus în ele
luând din viaţă albe şi roşii fărâmele
înşirate ca mărgele.
Frigul gândului de frică
se transformă în furnică,
alb şi roşu-n caligramă,
valori pitite-n criptogramă
ne transmit în versul dulce
căldura iubirii din cruce
şi deschide-n plină iarnă
poarta către primăvară.
E Mărţişorul, bată-l fericirea şi norocul
ce-aduce-n suflet bucuria strălucirii din crepuscul.
Îl poartă femeile legat de-ncheietura mâinii,
în stânga pieptului îl pun codanele alungând erinii

[...] Citeşte tot

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am îndrăznit să fiu copil o clipă

Cât de nefericită poate fi viaţa fără copilărie.
Clipa se făcuse sferică după trebuinţa viselor mele.
Ce pot fi visele dacă nu o stare fără senzaţie dureroasă?
Urcă şi coboră din soare, îmbrăcând câte o aureolă fiecare pentru cât de mult mă apasă suferinţa acestei lumi.
Lumea aleargă spre idealuri false pentru a deveni strălucitoare mai mult decât îi este dat să fie. Oamenii trăiesc într-o permanentă tensiune, remarcând insuficienţa ca pe un sentiment al sfârşirii lor, o agonie ultradimensională şi epuizantă care nu aduce nimic bun acestei lumi.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut lumea aşa cum e.
Am găsit în clipă strălucirea desăvărşită – copilăria ca un privilegiu al vieţii, copilăria ca o mare purificare a sufletului între viaţa cosmică de dinainte şi un nou început organic al său.
Cât de nefericit poate fi un suflet fără copilărie, cât de nefericit ar fi un fluture fără floare, cât de nefericită ar fi o floare fără ploaie, cât de nefericit poate fi omul fără raţiune.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut cum se irosesc oamenii. Nu mă plâng de nimic. Aştept o ninsoare abundentă să înflorească pământul ca într-o primăvară polară. Albul acoperă întunericul din oameni şi am mai multă vreme să vorbesc cu mine despre mine.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă ca să nu pierd încrederea în oameni. Am văzut prăbşirea lor între frământări şi obsesii
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut o lume fără fundament, înstrăinată de Dumnezeu.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă când am aflat semnificaţia timpului şi mi s-a făcut frică de necunoscut.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi am văzut avarul din care nu mai rămăsese nimic decât banul.
Cât de nefericită poate fi viaţa fără copilărie...
Cât de nefericit poate fi copacul fără frunze, izolat de iarnă într-o halucinaţie albă.
Am îndrăznit să fiu copil o clipă şi n-am mai simţit pământul sub picioare: eram melancolie, speranţă, zbor, nevinovăţie, transparenţă, luciditate...
Ce fericit este copilul, trăindu-şi fantezia într-o inocenţă totală, ce fericit poate fi îngerul în conştiinţa lui: aşa simte şi el zborul dincolo de orice imaginaţie odată cu copilul – când în cer, când pe pământ într-o armonie perfectă.
N-aş fi ştiut toate astea dacă n-aş fi îndrăznit să fiu copil o clipă, o aripă de vânt –moneda convertibilă a oricărui vis.

poezie de Camelia Opriţa din Cuvântul din lumina condeiului Literatură pentru minte, inimă şi suflet (27 noiembrie 2007)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrima prezentului

Pruncii noştri sunt prea tineri şi mor, Doamne, prea curând.
Ce pedeapsă viaţa asta! Ce orori pe-acest pământ!
Sufltul mi se-nfioară şi ca clopotul se zbate...
Boli şi suferinţe, Doamne, iar ne adâncesc în noapte.

Ni se-mpiedică privirea, ne sunt paşii tot mai stinşi,
Dar visăm la fericire - robi păgâni, cu ochii-nchişi.
La tot pasu-auzi de crime, suicid, bătăi, violuri...
Şi-au pierdut credinţa-n Tine şi în suflete au goluri.

Sunt roboţi plătiţi de diavol, nu au dor şi sentimente,
Nu mai ştiu să se închine, le dă Iadul dividente.
Sunt promisiuni deşarte, îşi duc viaţa în noroi
Şi îşi vând eternitatea pe un pumn de euroi.

N-au monedă în iubire, sexul este lait-motiv,
Îşi trăiesc viaţa prin cluburi - modul lor recreativ.
Emit legi contra naturii, strică legile umane
Şi-s săraci, săraci cu duhul... Oameni simpli, prin canale,

[...] Citeşte tot

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-i aşa?

Nu-i aşa,
că de mi-aş pune sufletul în palma ta
ca să-i citeşti holograma,
aşa cum ai pune o monedă în palma unui sărac
ai înnebuni de fericire
şi darurile cerului ai binecuvânta?
în coşul vieţii noastre,
bucurii fără număr ai aduna,
inima mi-ai săruta, în fiecare zi,
ca pe o icoană, m-ai săruta...
dar cândva, din capricii imature ale firii, ai plecat,
ca o frunză în calea furtunii m-ai lăsat,
vrerea plecării ţi-am anticipat
şi înapoi nu te-am mai strigat.

Dacă ţi-aş spune cât de mult te-am iubit
şi ce vise surpriză pentru tine am făurit,
nu-i aşa, că plângând acum,
nu ai mai privi în oglinda trecutului niciodat*
de frica mustrările de conştiinţă

[...] Citeşte tot

poezie de Valeria Mahok (3 iulie 2014)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Revederea

Te mai văzui o dată, prietină iubită,
Te revăzui şi viaţa acuma o iubesc!
Tu azi mi-ai arătat-o cu flori împodobită:
De-ar fi ca azi şi mâine, aş vrea să mai trăiesc!
……………………………….
Mai ţii acum tu minte, câţi ani de-atunci trecură,
De când noi în grădină la tata ne jucam?
Căci fruntea-mi viscolită nu poate da măsură
Cât e de când de ruje cunună îţi făceam!
Ce de dureri d-atuncea pe noi nu năvăliră,
Ce de fiinţe drage pământul ne-a-nghiţit!
Ce de doriri plăcute, ce de nădejdi pieriră
Ce lume de fantome, o cer! ne-a ocolit!
De-am fi bătrâni ca timpul, eu nu crez că se poate
Mai mult decât atâtea ruine să călcăm,
Şi nu crez cum că crime, vânzări, prădări şi moarte
Mai mari pot fi în lume decât în care stăm!
Moneda şi femeia pe oameni cârmuieşte,
Săracul şi cinstitul e-n veci gonit de ei;
Şi muma-şi vinde fiii când preţ mai bun găseşte

[...] Citeşte tot

poezie de C.A. Rosetti
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crez de vis... la Rege

De la bunica ascultam prin'70
Poveşti cu o Regină din alt timp
Ce cobora-n caleşti, cu har şi nimb
Pe-n drum de colb, la fel ca azi... poteci.

Şi tatăl meu, copil desculţ, vedea
Alai regesc în Câmpina natală,
Încununat de-o sfântă, o vestală...
Era Maria, o Regină, a ţării stea.

Mă doare timpul, am în carne totul,
Mă prăvălesc în gânduri de copil,
Înverşunat la minţi ce-au dat exil;
La venetici de suflet de-un popor, netotul.

Aveam acasă, în sertare-n cărţi,
Monede de argint sau bani-hârtii
Cu chip frumos, cum visul de copii...
Să fiu cum un Mihai! Chiar cu aceiaşi sorţi!

[...] Citeşte tot

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 septembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A cincea elegie

Dedicată doamnei Hertha Koenig

Spune-mi, însă, cine sunt ei, călătorii aceştia puţin mai
trecători ca noi înşine, pe care-mboldindu-i din vreme
îi stoarce, de dragul cui, ah! al cui
o mereu neostoită voinţă? Ci, iată – îi stoarce,
îi încovoaie, îi răsuceşte şi-i ameţeşte,
îi aruncă şi-i prinde din nou, ca printr-un aer
dat cu ulei, mai neted, prin care se lasă iar
jos, pe covorul subţiat, ros de
veşnica lor săritură, pe covorul acesta
pierdut în univers.
Lipit ca un plasture, parcă cerul
de mahala ar fi durut pământul. Şi abia căzuţi
în picioare, aici, iată-i: literă mare a prezenţei... îndată bărbaţii
cei mai puternici sunt rostogoliţi din nou, în glumă, gest
mereu repetat, ca al lui August cel Tare la masă
cu farfuria de cositor.

Ah, şi-mprejurul acestui

[...] Citeşte tot

poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Ştefan Augustin Doinaş şi Virgil Nemoianu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilul şi marinarul

O pereche de bătrâni simpatici, bunicii mei,
Şi drăguţi cu toate lucrurile prostuţe; ei vedeau în Rai
Mielul pe care Isus l-a mângâiat când era copil;
Credinţa lor n-a fost niciodată umbrită de îndoieli: pentru ei
Moartea era doar un curcubeu pe cerul Eternităţii,
O promisiune că va veni curând lumina nepieritoare.

Era un bărbat care bătuse toate mările; un bătrân aspru,
Dar binevoitor; şi păros ca o castană
Plină de lapte dulce.
Pe ţărm, toată ziua supraveghea
Vânturile şi le spune soţiilor de navigatori care nave
Au avut parte de vreme bună şi care nave au întâmpinat furtuni;
Privind cerul, putea spune fără greşeală
Cum vor fi după-amiezile care urmau unor dimineţi furtunoase,
Dacă nopţi liniştite vor urma după-amiezilor turbulente.

Evita cu înverşunare orice scandal,
Iar dacă vreo şoaptă răutăcioasă-i mai rătăcea prin minte,
O îndepărta blestemând-o de parcă-ar fi fost ciumată.

[...] Citeşte tot

poezie de W.H. Davies, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!