Poezii despre avalanșe și lumină, pagina 3
De ce mă judeci
Hainele
zdrențuite
oasele
și sângele
pe cant
pasul
ca banul aruncat
în fântâna ultimă
a norocului
nu mai are nici
poate cine știe.
Ce știi omule despre mine?
aud în pașii tăi
plânsul nereidelor stâlcite
de talpa ploilor nepașită
în flori
de lumină
tu ce auzi când n-auzi?
Cu ochiu-ți tăios
[...] Citește tot
poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Andreea.Geea
Comentează! | Votează! | Copiază!
In vazduh de inima
De strajă-n apa duhului, toiag izvor, Scriptura
În stâncile de rând
Lovește Moise-n secetă, e Cruce și e nour
Sion în avalanșă, Duh Adevăr Mângâietor
Ostașii Domnului peste văzduhul inimii, din « stema cea cu bour ».
Crengi rugăciune, timp, mugurind
Pe inimă văzduh din sevă de păduri
Tărâm, seism tectonic suflet, alt tărâm,
Liane, cruci latine, și brațele de rouă
Pe lacrimă, spre ceruri, pământ, rai nouă.
Cereștii mesageri, în iarna inimii sosesc
Pe scara mântuirii, colindul cerului, cu cetini
Trup Sfânt Pământ, Prea Sfintei Născătoare
Din iesle-n cină, cu Steaua de Lumină
Păstori și magi în peștera din Viflaim, se întâlnesc.
Altarele-n iertari, pe-mbrățișări de pietre
Zidit din jertfa spinilor - cunună
[...] Citește tot
poezie de Mihaela Vlasin
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!
Suflet pereche
Oftează, se întoarce și închide,
cu un oftat ce se aude-n noapte,
o ușă grea ce-ndată s-ar deschide
la șuierul venit din miazănoapte.
Îi știe drumurile și semnalul
cu care își anunță el venirea
atunci când, înspre casă,-ndeamnă calul
s-alerge, să-și încheie bejenirea.
E-o iarnă grea și nu mai au provizii
cu care să răzbească-n primăvară,
în casa lor ascunsă-ntre molizii
din valea ce din marii munți coboară.
El a plecat, de-acum sunt două zile,
și iată, vine noaptea, iar în munte
zăpada, frigul, drumuri instabile,
chiar cei mai duri n-ar vrea să le înfrunte.
[...] Citește tot
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Statuia
Vor să ne distrugă fragila statuie a iubirii.
Vor să-i dea jos piatra cu arcane din cabluri și buldozere.
Simbolul acesta fără de care iubirea noastră nu mai înseamnă nimic;
reprezentarea aceasta trainică și durabilă pe care o credeam veșnică,
fără de care iubirea noastră se dizolvă în eter.
Această statuie a început să încurce un oraș întreg.
Stă în calea deschiderii marilor bulevarde, a marilor avalanșe
de oameni și vehicule, stă în calea construirii de blocuri noi,
încurcă totul, cum stă ea la trei metri înălțime în micuțul ei scuar.
Nu se mai poate trage un pîrț în orașul ăsta fără să se încurce
de statuia iubirii noastre, fără să rezoneze în piatra ei albă, bine șlefuită.
Mă gândesc să facem un lanț uman în jurul ei,
să ne-așezăm în fața ei cum putem și s-o apărăm cu viețile noastre.
Mă gândesc să o înconjurăm cu o brazdă lată de flori, de panseluțe multicolore,
poate că florile sunt mai durabile decât statuile, dar cu siguranță că
în momentul sinistrului va fi distrus și acest ultim baraj de apărare.
Pământul va fi dislocat cu totul pentru a face loc marilor construcții
ale civilizației, care îmbogățesc neprețuit viețile.
[...] Citește tot
poezie de Dragoș Niculescu din Purgatoriu pentru sfinți (2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Scrisoarea III (Biletul lui Călin)
La un semn, deschisă-i calea și coboară din mașină,
Împărțind bezele-n dreapta și în stânga, o blondină.
Tu ești, șefu? Da, frumoaso. Am venit să te mai văd
Și să stăm la sfat, Traiane, că în țară... e prăpăd!!!.....
Orice gând ai, păpușico, și-orice inima-ți dictează,
Ai ales corect momentul, șezi colea și croșetează!
Sau, cât scot la sticla asta nenorocitul de dop,
Vezi că, după draperie, ai o mătură și-un mop!
După ce ștergi bine praful, deapănă-ți în tihnă sculul,
Însă ia aminte bine la tot ce-ți zice masculul!
Noaptea asta petrecută la Palat n-ai s-o regreți
Și-o să vrei și altădată experiența s-o repeți.
Hă, hă, hă, n-ai vrea, frumoaso, să ne și distrăm puțin
Și s-o punem de-o scenetă cu... biletul lui Călin?
Mi-amintesc, cam vag, din școală, c-a scris unul o scrisoare
Despre Baiazid și Mircea. N-o fi fost Vlahuță, oare?
Chiar de nu sunt eu prea sigur cum stă treaba în scrisoare
Și cam ce-o fi zis poetul, hai să facem o-ncercare!
Chiar cu riscul de-a mă pune opozanții mei la zid,
Fii tu Mircea, dar nu Geoană, iar eu fi-voi Baiazid
[...] Citește tot
parodie de Ilie Bâtcă, după Mihai Eminescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Participă la discuție!
Fericirea care depinde de noi...
.. iată două lumi finale, raiul și iadul...! Cu toții, spre ele ne îndreptăm trecând vieții
vadul, trăind, cei mai mulți neștiind de ce s-au născut, pentru ce, și, cum de sunt vii, ei
neânțelegând sensul omului în armonii bine puse la punct, din faceri noi fiind singurii
observatori conștienți ai Marii Creații lăsați s-o influiențăm să existe cu gândul minții
gândind atâta cât existăm, chiar și speriați de viața în care ne-aflăm... multele atâtea,
pe toți bulversându-ne, că de ce e așa și nu altfel, fiecare poveste de om în istorii, așa
încheindu-se, oricât de mult cineva ar iubi divinitatea și l-ar iubi Dumnezeu cinstindu-l
și-nvrednicindu-l cu slava și sănătatea... în taina ultimă, finală, se concretizează acest
mare adevăr în care unii se 'nalță urcând cer după cer dar și destui din acei care abea
îl zăresc pe-acesta ce-l știm căzuți în abisele de-ntuneric pierduți în declin... ca să vezi
lumea de sus din înalturi însemnând un privilegiu de fericire nespus, primit pentru un
pomelnic de fapte făcute-nmiit... ca un răspuns, dat, de cortegiul energiilor universale,
de care nici un om nu scapă neiscodit, minunatul Cuvânt rostit nouă descoperindu-ne
căile prin adevărul vieții trăite unde taina rămâne taină doar pentru cei nepregătiți să
întâmpine fericiri venite din transformări, firesc rostuite, căci, dacă li s-ar cere să stea
să-i mănânce viermii de vii aici pe pământ câți oare n-ar huli blestemând știind numai
pe mort ros de viermi, îngropat în țărână, mulți tociți, uzați și chinuiți, mâncați ca de-o
văpaie nebună, în care, cerșești urma de apă, de pe-un vârf de deget al semenului tău,
când noi, fiecare-n parte ni-s convinși, că, și bogatul, ca și săracul, pleacă de aici unul
după altul, în veșnicie rostogoliți... pe aripi de înger, sau de tâlc păcăliți în iad prăvăliți,
[...] Citește tot
poezie de Lidia Stoia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Pentru a recomanda secțiunea cu Poezii despre avalanșe și lumină, adresa este: