iubire şi lemn

* * *

Dumnezeu este artistul care face ca lumea să fie prezentă
în mugurii culorilor, în vatra clipelor, în lemnul pădurilor;
Expresia Lui este scânteia care se ridică din ţărână ca o minune fără veşminte
în inima fiecărui muritor – iubirea...

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fantoma

Sufletu-mi rătăceşte neîmpăcat
prin cabana cu vedere spre munte;
povara iubirii pierdute urcă anevoie
scările din lemn de brad.

Urmele paşilor lui s-au şters definitiv;
doar mirosul de vin cu scorţişoară
mă mai îmbată cu speranţă.

poezie de Mihaela Băbuşanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire neînţeleasă

Nu-mi doresc ca-n viaţă,
Să falsez în dragoste, noroc.
Aşa se schimbă sufletele-n piaţă
Şi obiectele-n tancioc.

A ars şi sângele în mine,
Cum ard lemnele în foc,
Avem inimile pline,
Dar nu în dragoste, noroc.

poezie de Cosmin-Emanuel Petraşc (25 iunie 2020)
Adăugat de Cosmin-Emanuel Petraşc
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să fie sâmbătă la prânz

Să fie sâmbătă la prânz
Cu un bagaj cât mai uşor
Când pe pământ sunt nunţi
S-o luăm spre munţi
De care ni-i atât de dor

Va fi şi noapte mai târziu
Şi vor veni şi zori de zi
Dar prin păduri adânci
Până atunci
Ne vom urî, ne vom iubi

Duminica s-a desfiinţat
Tu eşti lumina unui plâns
Şi pentru veci aş vrea
Iubirea mea
Să fie sâmbătă la prânz

S-aprindem foc din lemne verzi
Să hohotim ca doi nebuni

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În drum spre Laponia

Cât de lipsit de vlagă poate să fie adevărul
şi ce lipsită de rude poate să fie speranţa.
La capătul unei vieţi, şoarecele ştiind totul despre şoareci
totuşi moare ca un şoarece.

La capătul unei toamne,
ştiind totul despre sine
nemaiputându-se să se schimbe
lemnul adoarme ca să nu moară.
Cât de lipsită de voinţă poate să fie voinţa
dragostei de singur.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suspin în alb

Miroase a iarnă, a geruri devreme,
A fum care iese prin hornuri de case,
Miroase a sobă ce mângâie lemne,
A flăcări albastre, iubito, miroase.

Miroase a trupuri, iubiri efemere,
Aprinse dorinţe, săruturi târzii,
Miroase a tine, a gând ce te cere,
A suflet oftând ce aşteaptă să vii.

Miroase a vânt îngheţat de uitare,
A seară în care alături nu-mi eşti,
Miroase a plânset de stea căzătoare,
Ce caută-n ceruri ascunse poveşti.

Miroase a lacrimi din fulgi de zăpadă,
Topiţi peste buze ce nu le săruţi,
A iarnă ce parcă refuză să creadă,
Că-ţi spun te iubesc, însă tu nu asculţi.

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vals de toamnă

La geamuri, toamna cântă funerar
Un vals îndoliat, şi monoton...
-Hai să valsăm, iubito, prin salon,
După al toamnei bocet mortuar.

Auzi, cum muzica răsună clar
În parcul falnic, antic, şi solemn,-
Din instrumente jalnice, de lemn,
La geamuri, toamna cântă funerar.

Acum, suspină valsul, şi mai rar,
O, lasă-mă acum să te cuprind...
-Hai, să valsăm, iubito, hohotind,
După al toamnei bocet mortuar.

poezie celebră de George Bacovia
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o seară

în astă seară
am să mă întorc pe ţărm
mă caţăr spre cer
pe picioare de lemn
să ascult ţipătul pescăruşilor
orele trec, topind înserarea
apar iarăşi zorile
e ziuă iar
din roua iubirii
un cântec sfâşie tăcerea

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarna

Negreşit că, sus în ceruri
Soarele fiind aprins,
Nu se simte frigul, gerul
Care astăzi ne-a coprins.

Negreşit! focul din soare
Nu-l plăteşte Dumnezeu,
Însă noi plătim, sârmanii,
Lemne şi cărbuni mereu.

Doamne, de-ai veni-ntr-o noapte
Pe pământul îngheţat
Ca să vezi cât e de jalnic
Să tot tremuri nencetat.

Tu, care-ţi iubeşti făptura,
N-ai mai zice un cuvânt
Şi-ai opri crivăţul aspru
Să mai sufle pe pământ!

poezie celebră de Ion Luca Caragiale
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâinile Tale

Mâinile Tale, dulce Isuse,
mâinile care din lut ne-au creat,
întinse pe lemn se lăsară străpunse,
o, mâinile Tale ce totul au dat!

Gleznele Tale, glezne trudite,
pline de colb, şi de spini, şi de dor,
pe lemnul ruşinii au fost ţintuite,
ca dreaptă răsplată a dragostei lor...

Fruntea senină ca zările-albastre,
plină de milă adânc s-a plecat,
primind diadema batjocurii noastre
drept cel mai de seamă triumf de-mpărat.

Buzele Tale, pe care stătură
vorbele sfinte din cer coborând,
gustară paharul de fiere şi ură
şi râuri de sânge lăsară iertând.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!