Poezii despre lumină și lungime
poezii despre lumină și lungime.
Suprematism
Moto: NASA a publicat de curând o imagine cu planeta noastră văzută din spațiu.
Poza a fost realizată de la 1,6 milioane de kilometri distanță
și surprinde Pământul luminat complet de Soare.
O pustietate pur monocromatică
inconjoară singuratica mea sferă,
oferind din energie suprematică
inc-o zi de viață efemeră.
Și pornim la muncă cinematică,
asiduă, uniformă, proliferă,
prelungind nuanța suprematică
din pustietatea efemeră...
poezie de Iurie Osoianu (1 iunie 2020)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Între buzele mele
iarna adoarme între buzele mele
crengi de brad îmi cad sub pleoape
eu le luminez cu lanterna
odată cu venirea dimineții.
cafeaua are gust de nectar
zăpada are 300
de metri
de minute
de pagini
eu tot nu mă pot decide dacă trandafirul
își va pierde astăzi toate petalele
sau dacă va mai rezista câteva ierni
în așteptarea supraviețuitorilor.
în jurul cănii
zboară gandurile poetului
așteptând un cuvânt de împăcare
dar eul meu lăuntric a murit mai devreme
și în urmă totul e gol
totul arde
lipsit de substanță.
poezie de Sorina Rîndașu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ultima primă zăpadă
Se întoarce iarna peste sat
Și la casa unui om bătrân,
De copii și de puteri lăsat,
Cal și câine, slugă și stăpân...
De lungimea nopților se teme
Și la frig întâi se dă bătut,
Prima dată când oftează, geme,
Însă crede că i s-a părut...
Și-l apucă zorii cu privirea
Nedormită, spre lumina mută,
Rece, albă, ca din amintirea
Lui, pe-ntreaga lume așternută...
poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Odă (în metru antic)
Nu credeam să-nvăț a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi
Ochii mei nălțam visători la steaua
Singurătății.
Când deodată tu răsăriși în cale-mi,
Suferință tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morții
Nendurătoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...
Pot să mai renviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?
[...] Citește tot
poezie celebră de Mihai Eminescu (1884)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Spune-ți părerea!
În lumina asfințitului
Gu
În lumina asfințitului,
buzele tale strânse;
spui: "au mai rămas doar cincisprezece minute,"
iar asta însemnă că tristețea este deja prezentă.
"Am putea fi despărțiți zece sau o sută de ani;
vom fi despărțiți mii, zeci de mii de kilometri."
Apoi zâmbești șăgalnic,
dezvăluindu-ți vârsta adevărată.
Spui: "Am uitat să rostesc propoziția aceea."
Spun: "Da, se pare că-ai uitat acea propozițe."
Evităm, toată seara, să ne mai gândim la acea propoziție;
dar, înainte să ne fi dat măcar seama, pe tăcute, a asfințit soarele.
poezie de Gu Cheng, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Zdreanță și os
Razele soarelui au gonit către noi
cu milioane de kilometri pe oră.
Iar acum când au atins podeaua dușumelei
se târăsc mai încet decât un filozof,
insinuând o baltă de lumină
cu forme schimbătoare ca acele ale unei amoebe;
se cațără pe ușă
ca și cum le-ar fi teamă să nu cadă.
Peste câteva clipe se vor refleca pe această pagină,
asaltând-o până când va deveni de necitit. O să trag perdeaua
într-o parte. O să scurtez cu câțiva metri milioanele de kilometri
și, croitor al universului, voi sta liniștit
peticindu-mi cele câteva zdrențe de zile rămase.
poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!
Când sari
în sus de bucurie să știi
că eu sunt jos și o să te prind
în brațe te voi strânge ușor
apoi vei intra ușor în suflet
e cald și bine și acolo e iubire
când sari să atingi norii și luna
eu o să te aștept cu brațele
pline de trandafiri roșii
după revenirea pe pământ
îți voi scrie cele mai frumoase poezii
când sari de fericire să nu uiți
că rămân să te aștept
adu-mi și mie o rază de soare
de la mii de kilometri
să-mi lumineze singurătatea
poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Joseph Dixon
Cine a engravat această harfă crăpată pe piatra mea funerară?
Pentru voi sunt mort, fără îndoială. Dar la câte harfe și la câte piane
Am înnoit și întărit strunele, acordându-le pentru voi,
Făcându-le să vă cânte din nou dulce?
Oh, well! Spuneți ca harfa depinde de urechea care o ascultă;
Dar unde este urechea care comandă lungimea strunelor
Conform numerelor magice care zboară dincolo de gândirea voastră,
Dincolo de ușa care stă închisă în fața încremenitei voastre mirări?
Nu există oare Urechea care, pe lângă urechea omului, să simtă
Prin strune și coloane de aer sufletul sunetului?
Mă înfior când rostesc numele instrumentului care care captează
Undele subtile ale muzicii și ale luminii, venind de departe,
Antenele gândului
Care ascultă până la ultimele frontiere ale spațiului.
Desigur, armonia care îmi guvernează spiritul este dovada
Urechii care m-a modelat, capabilă să mă re-acordeze
Și să mă folosească iarăși, dacă merit să fiu refolosit.
epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ferestre
ferestre cu gratii închise
timp agățat de tăceri înnodate
cuvintele suspendate în aer caută un refren de consolare
pe cheltuială puțină
clipele neconsumate dospesc fără emoție
gata să-nghită și ultimul aer curat
liniștea se ascunde după prag
dosul ușii se frământă-n taină
scrisul mărunt mă pisează
ca picătură chinezească înfigându-mi în degete fiecare literă
din refugii se aude un huruit
născut din silabe ce mor
în metrul cub de aer curat
mă lepăd de ploi
mă lepăd de tot
mai caut lumină rămasă.
poezie de Oana Frențescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Pentru școlari
Cum știi, când noaptea-și numără lacrimile
încerc să estimez într-o măsură oarecare
marcându-mi durerea-n kilometri și-n mile
distanța dintre noi, mereu mai mare.
Și toate cifrele se transformă-n cuvinte:
confuzie, pornind de la A, ca la carte,
și speranță, care începe la B, mișcându-se-înainte
spre un terminus (tu) aflat departe.
Doi călători purtând câte-o lumină, o micuță stea,
mișcându-se-n tăcere prin întunericul care și-i asumă.
Distanța se multiplică încontinuu, toată noaptea.
Ei speră să se întâlnească într-o sumă.
poezie de Iosif Brodsky, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
<< < Pagina 1 >
Pentru a recomanda secțiunea cu Poezii despre lumină și lungime, adresa este: