plante şi timp

Un animal în timpul iernii

Un animal în timpul iernii,
o plantă primăvara,
o insectă vara,
o pasăre toamna.
În restul timpului, sunt femeie.

poezie de Vera Pavlova, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu timpul toate lucrurile mor

Cu timpul toate lucrurile mor; pădurile văd cum
Cad arborii bătrâni, cum toate se destramă ca un fum:

Acel trunchi puternic care-a stat zeci de ani în picioare,
Dictator în patria lemnului, în veac nemuritoare,

Vreau să spun stejarul, tuturor plantelor supravieţuitor,
Se vestejeşte, moare şi se prăbuşeşte neatins de topor.

poezie de Robert Herrick, 1591-1674, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Memorie

Ai învăţat să gândeşti timpul
ca pe o plantă
pe care tu
- grădinarul imaginar -
o poţi cultiva
în mii de soiuri posibile

te-ai obişnuit să mă cunoşti aceeaşi
- fără început, fără sfârşit -
- o frază a cuvântului
în care tu să poţi pune
toate semnele de punctuaţie
şi încă mai crezi
că dincolo de golul cuvintelor
vezi procreând întreaga materie,

în timp ce eu
am presat timpul
între coperţi de memorie.

poezie de Adriana Weimer
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Floarea soarelui

(nepoatei mele, Maria Elaine)

E o plantă anuală,
Culoare galben-solară,
Flori bine cultivate,
Au seminţele bogate.

Aurind zilnic câmpia,
De prin plaiul românesc,
Ea îşi roteşte pălăria
După soarele ceresc.

poezie pentru copii de Mircea Ursei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul la puterea infinit

Mă acoperă
cerul
uneori
ca o aripă
pliată pe inimă
când răspândesc
tăcerea magică
peste plante

adorm în fiecare
spaţiu gol de cuvinte
şi mă las alungat
în ploile revărsate
cu lumina
poemului

ridicând timpul
la puterea infinit.

poezie de Ioan Barb
Adăugat de Genovica Manta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Evadare

Timpul parazitează în noi
pentru ca suntem vii...

Ţi-am cedat oxigenul
plămînilor mei...
l-ai închis într-un recipient
şi-ai evadat pe lună...
erai convins că nu există
nici timp acolo.

Inspir bioxid de carbon...
chiar dacă m-ai preschimbat în plantă
tot timp îmi curge prin seve...

poezie de Otilia Biriuc
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Planta învăţând olandeză

Timpul moare!
Put secundele cu inimile deschise
Se aud minutele cum bat
Orele călăresc minutarele interzise.
Număr
pajiştea cu o umbrelă din care ploaia
şi-a anunţat deschiderea
fulgerului. Ştii! Ştii!
Ştii să te laşi
cu paşii pe spate. Punct!
Am înţeles că sunt un garaj
din care
se aud
motoare cu îngeri în spinare
în picaj.

Nu, tremur de frică să nu vină iarna!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voi reveni

M-am întristat şi-am râs în multe rânduri
văzând copacii prefăcuţi în scânduri
şi globul verii suspendat în plante
ca un cercel spuzit cu briliante.
Grădini adânci de apă nestemată
voi virginale pajişti fără pată
pământ şi cer privelişti ce se-ngână
de aer de crepuscul de ţărână
albastră revărsare de petunii
cutremurată sub bătaia lunii
cearceafuri nupţiale de azur
izvoare reci cu clipocitul pur

poezie celebră de Virgil Teodorescu
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea când...

Unde te ascunzi
de unde să te chem să-mi răspunzi
din oceane din viroage din stânci,
din tăcerile mele adânci,
de unde să-ţi dau formă lumească,
te aştept cu ochii ruguri de iască,
câteodată la răspântia unei ore neclare
te-am bănuit ca o plantă umbritoare
dar când am întins mâna ai dispărut
în ce licoare stranie te-am băut,

de unde-ţi ştiu cuvintele, răspunde,
de unde te ştiu, că nu te găsesc niciunde?

poezie clasică de Mihu Dragomir din Dor (1969)
Adăugat de Genovica Manta
Comentează! | Votează! | Copiază!

O iederă să fii

Mi-ar fi plăcut să fii mai bine-o plantă.
O iederă să fii lângă obrazul meu, sunând,
când reci curenţii serii vin în pantă
din cerul rezemat pe-un singur gând.
Să-ţi fi ştiut căldura, lângă coastă,
de frunze tremurând şi lucind,
să fie-un singur trunchi secunda noastră
pe două ramuri luna sprijinind.
Şi foşnetul oraşului, mai altul şi mai smuls
ca marea din culoare, jos la diguri,
să fi bătut oprind cu un impuls
stâlpii tăcerii-naintând, nesiguri.
S-aud cu-o frunză, cu o rădăcină,
mi-ar fi plăcut un anotimp sever,
când ultimele gheţuri se dezbină
în ele însele. Şi nu au loc şi pier.

poezie celebră de Nichita Stănescu din Colindă de inimă
Adăugat de Eva
Comentează! | Votează! | Copiază!