Poezii despre bucurie și nemulțumire, pagina 2
Tu ce-ai făcut astăzi?
Tu ce-ai făcut astăzi?
Pașii te-au purtat prin locuri însorite?
Ai văzut lumina?... ai simțit-o?
Ai lăsat îmbrățișarea Soarelui să te cuprindă?
Ai privit oamenii-n ochi cu seninătate?
Ai lăsat adevărul să evadeze
Din încleștarea gândurilor tale?
Ai simțit bucuria clipei, firescul emoțiilor,
Naivitatea copilului care-ai fost?
Ai dăruit dragoste, iubire?
Ai trecut mai departe cu capul sus,
De încruntările și răutățile semenilor supărați?
Ai salvat lumea cu un zâmbet?
Te-ndrepți spre dormitor cu pace-n suflet?
Ori ai alergat prin tunetul întunecat al ploii,
Te-ai speriat de fulgerele orbitoare,
Ai simțit până la piele stropii reci,
Te-ai folosit de bunătatea oamenilor
Ca de-un paratrăsnet
[...] Citește tot
poezie de Ovidiu Scridon din Tu ce-ai făcut astăzi?
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Aspecte 2021
E pace...
E o liniște falsă,
Afișată peste nemulțumiri în rate,
Sunt tăceri sugrumate și priviri vorbitoare,
Sunt stări triste, rânjind la soare,
Că domul Covid nu ne-a lovit chiar pe toți,
Și sufăr, că durerile omenești se răsfață ca în rele povești,
Când suntem neputincioși sau fără recuperare.
E pace...
E o liniște întrebătoare peste poveri în floare,
Sunt tăceri strigătoare la cer,
Este atâta ură, singurătate în doi și dezbinare,
Indolența omenească crește, nu moare,
Iubirea și prietenia nu mai au sfânt temei,
Sunt cernite la culoare,
Este încruntare, minciună, sfidare, dezorientare
pe orice carare
Și capete aplecate afișând disperare.
Speranța de bine tristă floare este constrânsă și peste hotare,
[...] Citește tot
poezie de Valeria Mahok (8 aprilie 2021)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!
Portretul unei dame de companie
Zilele astea în care pictez o damă de companie
îmi aruncă timpul pe șevalet ca o ploaie
doresc să ating modelul și nu mă lasă,
vreau sa plătesc și nu vrea nimic,
îmi plimbă dorințele pe neliniștea sânilor
și mă face să-i conturez nervos.
O așez la fereastră să-i pătrundă lumina prin păr
și aura ei mă arde la degete
trupul are ceva care-mi curbează liniile
ori le frânge și cuțitul scapă bucăți de culoare
pe unde abia trebuie ninse.
Se-nmulțesc nemulțumirile căderii umbrelor
modelul e scump și formele ei diafane
pot fi prinse când le pipăi, când le sorbi
ca pe o licoare devoratoare de simțuri
îi promit un tablou dar e prea puțin
pentru corpul ei sculptat în abanos.
[...] Citește tot
poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (23 septembrie 2009)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Destin
Ce vină am și ce blestem m-apasă,
De mi-a fost dat să fiu copil sărman?
În casa mică și sărăcăcioasă,
Ne înmulțim, în fiecare an.
Iar sărăcia noastră tot sporește,
M-am înfrățit, de când mă știu, cu ea,
Sunt resemnat, norocul nu-mi zâmbește,
De-aceea-nvăț să mă descurc așa.
Eu nu visez iPod sau telefoane,
Căci nici nu știu la ce mi-ar folosi,
Nu vreau cadouri mari, de milioane,
Ci pâine s-am pe masă, zi de zi.
La masă, nu m-arăt nemulțumit,
Mă bucur de orice îmbucătură
Și-am învățat, așa, în sec, să-nghit,
Când în vitrină văd o prăjitură.
[...] Citește tot
poezie de Petronela Slavu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Iubirea...
Într-o zi pe inserat
Din palatul înstelat
Iubirea in lume a plecat
Să vadă cu oamenii ce s-a mai întâmplat,
Dacă de ea cumva au uitat
De când nu i-a mai vizitat
Și semințele Iubirii printre ei le-a semănat.
Dar, peste tot pe unde a umblat
Cu tristețe a constatat
Că multe alte sentimente teren au câștigat.
Ambiția și vanitatea,
Invidia și gelozia,
Nerăbdarea, nemulțumirea,
Locuiau în cuib cu ura
Și înlocuiau iubirea.
Oamenii se războiau
Se revoltau, se izgoneau
Doar pentru avere și putere se luptau.
[...] Citește tot
poezie de Anamaria Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Măritiș pe furiș
Îi venise rândul fetii,-n rândul lumii să mărite,
Dar găsiși atâta grabă?! Nu vrea fata... Doamne sfinte!
- Vezi, fă, tu, că ești femeie, care-i e nemulțumirea,
Că de nu ne știe satul, fir-ar ei să-i fie firea!
- Mâine, îți promit bărbate, că deschis am să-i vorbesc,
Numai lasă-mă la noapte rostul bun să-l ticluiesc!
Iaca, vine dimineața...
- Fă Ileano, vino-ncoa!
- Ce e bre, atâta grabă?! Ia zi, s-a-ntâmplat ceva?!
- Maică, știi, vorbește satul... Taf-tu este mâniat...
Ești frumoasă, ești deșteaptă, numai nu te-ai măritat.
Spune tu măicuței tale, care-i baiul, draga mea?!
- Iaca-ți spun maicuță bună, însă nu te mânia!
- D-apoi ce o fi să fie, zise mama.
- S-a făcut! Știi tu mamă, cum că fata nu-ți mai e ca la-nceput?!
- De, tu ai crescut copilă!
- Nu mai sunt nici fată mare! Vezi?!
Aici îmi este hiba.
Zise mama: Ai răbdare! Mergem și tocmim feciorul
Nu-i așa de negru dracu!
[...] Citește tot
poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Povestea bărbatului care a visat foarte mult
A fost odată
o singură dată
un bărbat foarte urât
și deși era un om bun și harnic peste măsură
nicio femeie nu se apropia de el
la mai mult de un pas
după un timp
văzând că nu-și găsește jumătatea
bărbatul a plecat din sat și și-a făcut un bordei
în pădure
cât era ziua de lungă
tăia lemne
culegea fructe și plante medicinale
se ocupa cu dulgheritul și cu creșterea animalelor
iar primăvara altoia tot felul de pomi
din când în când
[...] Citește tot
poezie de Valentin Busuioc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Răspunsul este iubirea
Marea dilemă a vieților noastre, a destinelor noastre, este lipsa de iubire.
Atunci când iubim, nu putem răni - să nu crezi că ceea ce trăiești este iubire, te rog, nu te minți.
Ascultă atent, este o voce, ce îți șoptește zi de zi, un cântec dulce, de iubire - nu încerca să-l înțelegi, doar fii.
Ce cheamă ploaia către pământ?
Ce împinge soarele către apus?
Ce împodobește munții cu zăpadă și oferă strălucire mării?
Unde te cheamă vântul atunci când îți șoptește?
Ce îți răspunde luna atunci când o privești?
Unde te poartă frica, atunci când nu încerci să o oprești?
Unde te poartă toate - înapoi la tine; pe canalul îngust al minții obosite de atât învârtit, încercând să-și prindă coada.
Ridică-te, locul tău nu este în genunchi.
Prieten drag, nu te ruga la stele, nu arunca blesteme, iubește-ți fiii, adună-ți turma; ceva te cheamă către casă... chiar și cel mai neiscusit cioban știe când e timpul să se întoarcă acasă. Ai călătorit departe, picioarele ți-au obosit, pământul pare greu sub tălpi. Te uiți în față, drumul se-ntinde, se șerpuiește-n orizont, la infinit. Drumu-ți promite, că dacă mergi încă puțin, te-mbogățește, te face prinț peste oceane și rege între oameni - dar tu nu îl asculți, ai obosit. Îți amintești de măgarul harnic, căruia îi sunt promise mărețe împliniri și care își duce-n spate, povara veșnică și grea a propriei nemulțumiri.
Te uiți în spate; ce mult ai mers... vii de departe. Au trecut parcă veacuri întregi de la primul căscat, de la primul pas și prima vorbă - ce entuziasm aveai odată; luai orice provocare în piept cu dăruire, promițând că ai s-aduci în lume, mult căutată mântuire. Ai zâmbit și te-ai jucat - ce suflet drag, ce bucurie.
Dar parcă este mult de atunci - nisipul stă împrăștiat peste trecut; se văd prin ceață, fragmentele amintirilor de demult. Nu are sens să răscolești trecutul, o știi prea bine din asta nu a ieșit nicicând ceva bun; poate doar plâns, orbire și scrum.
[...] Citește tot
poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochițoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!
A cincea elegie
Dedicată doamnei Hertha Koenig
Spune-mi, însă, cine sunt ei, călătorii aceștia puțin mai
trecători ca noi înșine, pe care-mboldindu-i din vreme
îi stoarce, de dragul cui, ah! al cui
o mereu neostoită voință? Ci, iată îi stoarce,
îi încovoaie, îi răsucește și-i amețește,
îi aruncă și-i prinde din nou, ca printr-un aer
dat cu ulei, mai neted, prin care se lasă iar
jos, pe covorul subțiat, ros de
veșnica lor săritură, pe covorul acesta
pierdut în univers.
Lipit ca un plasture, parcă cerul
de mahala ar fi durut pământul. Și abia căzuți
în picioare, aici, iată-i: literă mare a prezenței... îndată bărbații
cei mai puternici sunt rostogoliți din nou, în glumă, gest
mereu repetat, ca al lui August cel Tare la masă
cu farfuria de cositor.
Ah, și-mprejurul acestui
[...] Citește tot
poezie de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Duino, traducere de Ștefan Augustin Doinaș și Virgil Nemoianu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Calea
Te trezești în fiecare dimineață, și chiar acolo, în momentul dinainte de a deschide ochii și a ți se porni mintea, este pace și liniște. E acea moțăială plăcută, o stare pe muchia dintre vis și realitate.
Unii ar putea numi-o lene, dar e ceva mai mult de atât - o stare de o potență incredibilă; o stare în care totul pare realizabil, în care greșelile sunt doar reușite deghizate. Poate că de asta ne place atât de mult să stăm acolo - e cald și bine, ca în brațele bunicii sau ale mamei, genul acela de invincibilitate și vulnerabilitate deopotrivă.
Cum ar fi oare ca totul să ia naștere din acea stare? Să luăm decizii și să creăm din acea stare. Cum ar fi?
Știm amândoi însă, că oricât ne-am strădui, nu o putem convinge să rămână - ca o persoană iubită pe care ai rănit-o, și căreia orice i-ai spune, tot nu te va ierta.
Pe măsură ce mintea se trezește la viață, această stare începe să dispară. Cu primul gând apare prima dorință. Ceva ne acaparează încetul cu încetul lumea - un fel de nemulțumire, o încordare ce ne menține într-un antrenament continuu, dar care în loc de mușchi, ne dezvoltă mai degrabă confuzia, neliniștea și neîncrederea în propriile forțe.
Ne ridicăm din pat, și înainte de a ne așeza tălpile pe pământ, ne amintim brusc de toate planurile pentru ziua respectivă. O mulțime de obiective, principale și secundare, oameni de întâlnit și lucruri de pus la punct, toate încep să ne bâzâie din ce în ce mai zgomotos în minte, ca albinele unei colonii ce se trezește la viață. Din acel punct, deși fizic ne-am trezit, ne prelungim în continuare somnul. Doar că ăsta nu e un somn obișnuit, nu e deloc ca locul din care am venit. În somnul ăsta durerea pare să ne ajungă până la oase, care ne dor; ne trecem mâinile prin foc, în joacă, dar focul de data aceasta nu ne mai iartă. În somnul ăsta singurătatea nu mai e deloc melancolică, poetică și dulce, ci mai degrabă ne-nfioară; parcă nici iubirea nu mai e așa ușoară, ne uităm în jur și aflăm că în acest somn putem răni cu "iubirea" noastră. Mergem pe stradă, iar în vitrinele librăriilor vedem cărți întregi despre această "iubire". Manuale groase de instrucțiuni - ce să faci, ce să nu faci, cum să-l atragi pe cel pe care-l placi.
Ah, ce iubire complicată; cine ar fi crezut că mierea poate fi amară?
Nu înțelegi nimic din toate astea și sincer, nu te pot învinovăți. Ce te-nfioară însă și mai tare, este că îți dai seama că poți trăi așa o viață-ntreagă - mulți din jurul tău încă o fac. Pentru că nimeni nu e dispus să-i ia locul altcuiva în poveste, toți sunt prea ocupați să își rezolve propria dilemă. Aceeași dilemă, de fapt: Unde este iubirea? Nu "iubirea", ci Iubirea.
Unde este simțul acela al siguranței dincolo de siguranță, al zborului neîntrerupt, al dansului în care știi deja muzica și pașii? De ce nu este aici?
Ce rost mai are viața, dacă nu poți cânta chiar dacă nu ai voce?
[...] Citește tot
poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochițoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Pentru a recomanda secțiunea cu Poezii despre bucurie și nemulțumire, adresa este: