Poezii despre oxigen și viață, pagina 2
Așa s-a tocmit cu moartea, chiar în prag de amiază nimeni nu i-a ghicit traseul, Klara dansa între viață și moarte pe un stâlp de telegraf
Pe la zece plus sfertul academic
pe când soarele tolerase în preajmă
câțiva nori zmeurici și jucăuși
s-a desprins de sin
ca o capsulă autocomandată
fără să-i pese de comenzile destinului
/ mai întâi și-a verificat nervii
trecându-i prin beregata dracului său păzitor
și prin vastitatea întunericului
ca printr-un borcan cu marmeladă
l-a chircit pe caldarâm
ca pe un pui de bogdaproste
/ prin urechi, prin ochi, prin colțul gurii
a început să i se prelingă sufletul
negru ca smoala încinsă
era mare desfătare în jur
organele intraseră într-un joc de pantomimă
acompaniate fiind de-un râsu-plânsu
și câteva gânduri
uitate la presat printre vaite
[...] Citește tot
poezie de Lucian Alecsa din Ținutul Klarei (2005)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!
Am nevoie
Nu-mi sunt de ajuns peneluri
pentru a cufunda în culori viața mea.
Am nevoie de a respira vântul
pe țărmul pierdut al timpului.
Nu-mi sunt de ajuns arcadele
trandafirilor de culoarea levănțicăi...
Am nevoie de a cădea în parfumul secret al viselor
dezvăluite de focul pasiunii.
Am nevoie de sărutul tău cu aromă de mentă,
de mângâierile tale care mă ridică în slăvi,
de amprenta iubirii lăsată în centul inimii...
Cum poate exista un intrg fără jumătate sa?
Sărută-mă cum soarele sărută holda de grâu
cum marea sărută țărmul arid așezat pe-o albă șa,
cum pasărea atinge infinitul fără de brâu
și oxigenul întreține viața, prețioasă scoică-de rău.
Acuma da, am găsit toate culorile
pentru a înmuia penelurile
și iată, am desăvârșit tabloul vieții mele affabile.
poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Viața ca un dans pe acoperișul lumii
fără mască de oxigen
niciodată supus viscolului
mai tot timpul luptând împotriva mea
deși din vârf ar părea o sinucidere
iar dinspre poale o simplă nebunie
nu știu ce mă împinge spre locul din care
mulți cred că lumea ar părea mică
nu știu de unde găsesc crăpăturile de care mă agăț
defectele de creștere ale muntelui nu se ascund
din când în când o floare un pin un vultur pleșuv
își clădesc cuib cicatrizându-le
visez să dansez cu norii
călăresc comete
mă arunc prin găurile negre
spre ceva ce ar putea fi
doar cu puterea gândului
doar dintr-un obicei străvechi
de a-mi căuta dincolo de realitate
un rost pentru moarte
poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Stelele par stropi de ploaie
pe o imensă pânză de paianjen
îmi întind ochii spre dincolo
nu caut niciun detaliu
nu-mi aduc gândirea sprijin
las sufletul liber
atât cât să nu-mi dăuneze grav
nu dau găuri în univers
respir prin piele
desfac în atomi aerul
cu oxigenul e mai greu
tinde mai mereu spre pereche
cuminte precum o frunză nesătulă de lumină
îmi îndemn trupul să nu părăsească pământul
apoi mă întorc în povestea din spatele pleoapelor
risipesc cu nonșalanță din infinit
sunt convins că oricât m-aș strădui să-l consum
dumnezeu îl va înmulți cu generozitate
acum simt pleoapele călcându-se
și iată că nici în viața asta nu voi reuși
[...] Citește tot
poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Viața e uneori ca un dans pe acoperișul lumii
fără mască de oxigen
niciodată supus viscolului
mai tot timpul luptând împotriva mea
deși din vârf ar părea o sinucidere
iar dinspre poale o simplă nebunie
nu știu ce mă împinge spre locul din care
mulți cred că lumea ar părea mică
nu știu de unde găsesc crăpăturile de care mă agăț
defectele de creștere ale muntelui nu se ascund
din când în când o floare un pin ori un vultur pleșuv
își clădesc cuib cicatrizându-le
pe când eu visez că dansez cu norii
călăresc cometele
apoi mă arunc prin găurile negre
spre ceva ce ar putea fi
poate doar cu puterea gândului
sau dintr-un obicei străvechi
de a căuta dincolo de realitate
un rost pentru moarte
poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Acela să mă judece
Cine mi-a potrivit cu stimă în inima stinsă,
rima versurilor ce-mi ardeau amarul din suflet,
Cine-și legăna arcușul pe vioara pasiunilor mele
mângâind-mi sufletul ce-și tăia suflarea în strunele ei,
Cine-a crezut în mine și mi-a pus un umăr sub inimă
când sufletu-mi ceda sub ascunse și aspre poveri,
Cine mi-a cunoscut și mi-a măsurat atent diminețile
în care sufletul pustiit nu mi se mai putea trezi,
Cine mi-a îngenuncheat discret și-n surdină nopțile
În care visele-mi prăpăstuiau pe deplin conștiința,
Cine-mi limpezea în foc și în dragoste cunoștința
de relicvele ce-mi tulburau neînduplecate cugetul,
Cine mi-a vegheat îndeaproape căile primejdioase
pe care sufletul mi le torcea dintr-o soartă străină,
Cine m-a ocrotit și m-a ferit de prăpăstiile morții
care-mi pândeau cu lăcomie pașii pe cărările vieții,
Cine mi-a astupat toate gropile acelea adânci
care-mi pândeau fără saț pașii inimii în viață,
Cine mi-a oblojit toate rănile, când zăceam sleit
de loviturile imprevizibile ale tâlharilor din văzduh,
[...] Citește tot
poezie de Ioan Hapca din volumul de versuri Reflexii
Adăugat de Cătălin Dunca
Comentează! | Votează! | Copiază!
Prospect de iarnă
frigul are ceva fascinant
în văile de ape piatra
își strânge mușchii într-unul rotunjit
și murmură
fără nici o întrebare dansul priculiciului
câinii mușcă din pământ
ce-ar putea spune când trag sănii
și mușcă din pământul înghețat
cum să-l apere
nu-l înțeleg
și n-au făcut niciun legământ
cu lumea
ce consumă iluzii cu dinți mai albi
gătită cu rochiță scurtă și fundițe în păr
mlaștina e onestă până la capăt
ca un demiurg conservă istoria
aruncă mânușa pune pariu pe viață
melci se nasc în adânc
oamenilor le mai aparține corpul
un cactus
[...] Citește tot
poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ești anunțat
că o să primeți oxigen
pe tubul greșit calculat
este o gură de viață
nimeni nu-și bate capul
de neajunsul tău
încă ești fericit te anunță
cineva îmbrăcat în costum
de cosmonaut lăsat la vatră
casca a jucat-o la ruletă
nu-i vezi zâmbetul de deznădejde
că mai tragi oxigen pe tubul
prost dimensionat
de un muncitor calificat
la locul de muncă
ești anunțat că sunt
alții care așteaptă locul tău
de tras oxigen pe datorie
și te superi pe tine
trupul tău se agață de masca
[...] Citește tot
poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Print-love
iubirea/ frunze de canabis/ cerceii de colecție ai mamei și Honda aceea cu care jonglezi cu o mână
un sentiment așa de teribil încât pare că ți-ai faultat viața
și nu mai poți fi singur pe autostrada //bară la bară
lângă ușile azilului copiii bolnavilor de alzheimer
așteaptă acel refresh existențial ce pictează părinții în graffiti
pe oricare dintre zidurile orașului
din fotografii digitale surâzi cu mâna dreaptă
în semn de victorie
îți cumperi domenii virtuale faci amor cu acei căutători de iluzii
și camera te posedă într-un mod fatal până
vei sucomba
îndrăgostit de formele curbate ale cuvintelor
cu stânga pe accelerație
departe de frivolitatea poeziei postmoderniste
gamer al ideii de dragoste îți ții mâinile pe genunchi
de parcă lumea ar avea cărțile gata pregătite și
un cataclism
ți-ar sufla din plămâni oxigenul fără să poți să te mai multiplici
poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cuget târziu
Am dedus că viața pâmânteană ar deveni o adevărată peliculă divină,
dacă oamenii nu s-ar speti să o aglomereze cu viitoare religve materiale,
ci s-ar înfrupta mai des din bucătăria frumuseții ei spirituale,
care prin legile înțelepte va înflori sănătatea, fericirea și pacea sufletească a omenirii.
Am învățat că nu râvnesc și să nu imit pe nimeni niciodată, pentru fericirea searbădă a confortului material,
dar să fac tot posibilul să arăt oamenilor din jurul meu cât de aproape și de sănătoasă este fericirea spirituală,
trebuie doar să o dorească cu adevărat și să respecte câteva norme elementare de morală,
apoi trăgând linie de fracție să calculeze cu mintea sufletului câtul dintre fericirea materială și cea spirituală și să aleagă.
Am înțeles că nu întâmplător viața pământeană are scară de valori,
dacă pe ea nu se coboară măcar o dată în infernul mizeriei morale nu avem cum să râvnim la caracterul frumos al înțelepciunii.
Am dedus că în travaliul vieții pământene, iubirea umană ridicată mai presus de cea Divină, transformă viața oamenilor în episoade dramatice și poate educative până la sfârșitul ei.
Am înțeles că oricât de ateistă și nesaturată este stiința omenirii, în fața neputinței și a morții îngenunchiază la picioarele Divinității cerându-i cu pioșenie ajutor și îndurare.
Am dedus că oamenii ațâțați de poftele cunoașterii, dezgroapă barierele enigmelor îngropate de frământările trecutului, eliberând odată cu ele și blestemele lor.
Am înțeles că energia apei este însetată de sărutul rece al pământului ca plămânii focului de oxigen, ca aripile aerului de libertatea mișcării și ca omenirea de fericirea supremă, încă umbrită de caprici ispititoare.
[...] Citește tot
poezie de Valeria Mahok (martie 2008)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!
Participă la discuție!
Pentru a recomanda secțiunea cu Poezii despre oxigen și viață, adresa este: