Poezii despre Roma și moarte, pagina 3
Roma nu-i doar o cetate
O, Doamne atotputernic,
Cât ești de bun și milostiv!
Timpul ai oprit în ornic,
Eu să-l privesc admirativ.
Roma nu-i doar o cetate
E casa ta de pe Pământ,
Intrai azi cu pietate,
Făcui cu Cerul legământ.
M-ai primit în Colosseum
Tapetat cu-nțelepciune,
Simt că intru în delirium
Îți cer Doamne iertăciune.
Rădăcini sunt pe Columna
Adusă-n piață de Traian,
Demnitatea e cununa
Dacilor din gàolian.
[...] Citește tot
poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Să ne "iubim" parlamentarii...
Îi urmărim aproape în fiecare zi pe sticlă,
Și neam obișnuit cu felul lor de a fi,
Din viața noastră, ei nu pot lipsi o clipă,
Mie teamă că așa va fii până-oi muri.
Nesuferiți, umflați și etalânduși morga,
Sfidând și bunul simț, dar mai ales pe noi,
Stau tolăniți în jilțuri, din piele de Cordoba,
Și dorm, nerușinații, de luni și până joi.
Salariile și le măresc după a lor dorință
Și anual, ca pe ciorapi mașinile își schimbă,
Vorbesc și despre legi atunci când au voință,
Dar rar, că ei dacă nu dorm, se plimbă.
Ne spun, că merg la muncă-în teritoriu,
Și neavând ce face, îi credem pe cuvânt,
Realizăm cum ei ne duc voit în derizoriu,
Iar nouă ne rămâne, să-i înjurăm în gând.
[...] Citește tot
poezie de Paul Constantin (8 octombrie 2006)
Adăugat de Paul Constantin
Comentează! | Votează! | Copiază!
Maldoror
Maldoror
Spre Lucia pe care noi urcam,
O treaptă fiecare, scara,
Iar zilele, pun preț, un ban,
Ne ceartă-n valuri neagră, marea.
Cum timpul curge neostenit,
Din turn se prăbușește ceasul,
Din lamentări în infinit
În dragoste respecți păcatul.
Eu mă opresc, se-apropie-un hău,
Un monstru fără noimă, nume,
Când bine redevine rău,
Iar răul nu creează-o lume.
Vremelnici prieteni, vremelnici oameni,
În rest vârcolacii, raci răniți,
Scoici în valuri, ce rost mai are
Să murim, dacă-nviem din nou, din nou?
Omnia fluunt, omnia mutantur,
Un marș forțat de ani-lumină.
[...] Citește tot
poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!
Întâia elegie
Cine, dac-aș striga, m-ar auzi, din cetele
îngerilor? și chiar dacă unul m-ar lua
deodată pe inima lui: aș pieri înaintea
prezenței prea tari. Căci frumosul nu-i altceva
decât începutul cumplitului pe care abia-l îndurăm,
și-l admirăm atât pentru că nepăsător, din dispreț,
nu ne distruge. Cumplit e orișice înger.
Și astfel mă stăpânesc și înghit chemarea
suspinului sumbru. Ah, și cine
ne poate-ajuta? Îngeri nu, oameni nu,
și istețele animale observă
că nu suntem prea acasă
în lumea cea tălmăcită. Ne mai rămâne poate
vreun pom pe-o colină, pe care, în fiece zi
să-l revedem; ne rămâne strada de ieri
și răsfățata credință a unei obișnuințe
căreia la noi i-a plăcut și-a rămas și nu s-a mai dus.
O, și noaptea, noaptea, când vântul plin de spațiile lumii
ne mistuie fața cui n-ar rămânea, ea, cea dorită,
lin dezamăgind, ea care stinghera inimă
[...] Citește tot
poezie clasică de Rainer Maria Rilke din Elegiile din Dueno, traducere de Maria Banuș
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cântul VI
"De când întoarse Constantin acvila
din nou spre estul unde-a fost urmat
pe-acel ce-i smulse lui Latin copila,
doi secoli și mai mult vulturu-a stat,
extremul Europei apărându-l,
vecin acelor munți de-unde-a plecat,
din mână-n mân-a lumii sceptru dându-l,
subt umbra sfânt-a aripilor lui;
și-așa veni și-n mâna mea, cu rândul.
Eu sunt Justinian și cezar fui.
și-amorul prim ce-l simt mi-a dat putință
să scot ce-absurd și gol în legi văzui.
Ci,-acestui lucru pân-a-i da ființă,
credeam că-n Crist e numai o natură,
și-aceasta-mi fu mult timp a mea credință.
[...] Citește tot
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș
Comentează! | Votează! | Copiază!
Și moștenești verdele
Și moștenești verdele
trecutelor grădini, tăcutu-albastru
al cerurilor sparte.
Și rouă zilelor puzderii,
și sorii, mii și mii, ai verii,
și primăveri cu sclipăt și fior:
o tânără ce-a scris scrisori, scrisori.
Tu moștenești toamnele, haine diafane,
ce zac poeților în amintire;
și toate iernile, ca niște țări orfane,
îți cad la piept, încet, c-o alipire.
Veneția, Roma și Kazan ți-or rămânea;
al Pisei dom; Florența-o vei avea;
Troițka Lavra și-acea mănăstire
ce sub grădinile din Kiev o încilcire
de ganguri țese: negre-ascunse fire
Moscova, clopote ca-n amintire
și sunet: cornuri și viori și flaut,
și orice cântec ce adânc a răsunat,
în tine va luci ca nestemată.
[...] Citește tot
poezie de Rainer Maria Rilke din Ceaslov, Cartea a doua - Cartea pelerinajului, traducere de Maria Banuș
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Strigoii
I
... că trece aceasta ca fumul de pre pământ.
Ca floarea au înflorit, ca iarba s-au tăiat,
cu pânză se înfășură, cu pământ se acopere.
Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici,
Între făclii de ceară, arzând în sfeșnici mari,
E-ntinsă-n haine albe, cu fața spre altar,
Logodnica lui Arald, stăpân peste avari;
Încet, adânc răsună cântările de clerici.
Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă
Și păru-i de-aur curge din raclă la pământ,
CĂzuți în cap sunt ochii. C-un zâmbet trist și sfânt
Pe buzele-i lipite, ce vinete îi sunt,
Iar fața ei frumoasă ca varul este albă.
Și lângă ea-n genunche e Arald, mândrul rege,
Scânteie desperarea în ochii-i crunți de sânge,
Și încâlcit e părul lui negru... gura-și strânge;
[...] Citește tot
poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Veronica Șerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Jertfă unei zeități profane
Patul destrămat de visuri trimise de samavolnicul Vărsător
Nu mai e loc de odihnă binemeritată ci altar de neputincioase sacrilegii,
Regretate zi de zi, fără complezență față de victimă,
Mai ales, când victima ești tu însuți, vrei doar amorțeală,
Insensibilitate față de orice încercări și patimi,
Țigara aprinsă, lipită de saliva uscată, între degetele fragile,
Se obstinează împotriva forței de gravitație, tu ai reușit să-adormi...
Scrumul de țigaretă este luat de o briză de vânt, care trece
Prin toate camerele, cu toate ferestrele și ușile larg deschise, vraiște,
Cade pe covorul răvășit, se rostogolește pe firele zburlite de lână,
A doua briză, mai puternică, ce poartă nefiltrată toată efervescența
Viscerală a Romei, încinge țigara rămasă aprinsă, îi smulge o scânteie
Pe care, provocat, hazardul o poartă, translucidă, pe covorul primitor
De spasme, de spume, de leșinuri, de crize, de nea, de lacrimi...
Scânteia își va alege loc neprevăzut de vatră,
Nevegheată de nimeni: tu dormi, slujnicele, care te iubesc, au plecat pe Corso,
Iar prietenele, care te detestă, te-au părăsit, îți așteaptă sfârșitul,
Pe care, vestalicul foc se grăbește să ți-l aducă, focul, pe care nu-l mai pui la socoteală,
[...] Citește tot
poezie de Adrian Nicula din Sanctuar sufletului cu aripi frânte (2016)
Adăugat de Adrian Nicula
Comentează! | Votează! | Copiază!
Umbra lui Mircea... la Cozia
Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate:
Catre tarmul dimpotriva se întind, se prelungesc,
S-ale valurilor mîndre generatii spumegate
Zidul vechi al manastirei în cadenta îl izbesc.
Dintr-o pestera, din rîpa, noaptea iese, ma-mpresoara:
De pe muche, de pe stînca, chipuri negre se cobor;
Muschiul zidului se misca... pîntre iarba sa strecoara
O suflare, care trece ca prin vine un fior.
Este ceasul nalucirei; un mormînt se desvaleste,
O fantoma-ncoronata din el iese... o zaresc...
Iese... vine catre tarmuri... sta... în preajma ei priveste...
Rîul înapoi se trage... muntii vîrful îsi clatesc.
Ascultati!... marea fantoma face semn... da o porunca...
Ostiri, taberi fara numar împrejuru-i înviez...
Glasul ei se-ntinde, creste, repetat din stînca-n stînca,
Transilvania l-aude, ungurii se înarmez.
[...] Citește tot
poezie clasică de Grigore Alexandrescu
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cântul XVI
Drăcescul hău și-o noapte văduvită,
pe-o boltă strâmtă, de-orișicare stele,
ci-atât mai mult de nori acoperită,
n-au pus nicicând un văl vederii mele
ca fumul gros ce-aici ne-acoperea
și nici așa de-amar simțit de piele.
El ochii nu-i răbda deschiși să stea;
prudent de-aceea, credinciosul duce
m-a strâns la el ca mâna să mi-o dea.
Cum merge-un orb, urmând pe cel ce-l duce
spre-a nu greși și-a da de ceva-n drum
ce-i poate-ori răni, ori moarte chiar aduce,
mergeam prin acrul și grozavul fum
atent la vorbe-ntruna repetate
de-al meu poet: "Să nu te pierzi acum!"
[...] Citește tot
cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaș
Comentează! | Votează! | Copiază!
Pentru a recomanda secțiunea cu Poezii despre Roma și moarte, adresa este: