Poezii despre oxigen, pagina 4
Raiul e prea departe...
Vreau să mă scufund
Spre fundul apei,
Mai adânc și mai adânc,
Până când voi rămâne fară de oxigen.
Caut adâncurile de comori,
Dar nu găsesc nimic
Sunt numai gunoaie
Apoi vin sus,
Doar pentru a mă scufunda din nou.
Vreau să mă avânt ca o pasăre.
Să fiu liberă ca ziua de mâine.
Vreau aripi pentru a obține,
Un zbor pe puntea raiului.
Branhiile sunt, de asemenea, eficiente
Ca să mă pot ridica la suprafață,
Iar în caz de cădere liberă,
Aripile mă ajută,
Să revin pe pământ.
Pământ, aer și apă,
[...] Citește tot
poezie de Eugenia Calancea (27 iunie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!
Poem alambicat
Poemul se născuse gradual
Din perspectiva unui țel emotiv
Ca o incantație memorabilă
Infatuat cu subiect eterogen
Poemul nu era doar imaginar
Avea o rezoluție de anvergură
Și prindea forme idilice
Cu tentacule ingenioase
La fiecare escapadă
El creștea ca un balon multiplu
Încărcat cu oxigen
Capabil să mențină viața
Pe o întreagă planetă
Partea bună ieșea în evidență
Ca un lob excesiv
De fapt nu avea părți rele
Așa că toți lobi erau buni
Acum ei fac lobby deliberat.
poezie de David Boia (29 august 2017)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!
A fost scris un comentariu până acum.Cinetică iarna / icter de zăpadă
Idolatrizez fulgii de zăpadă
lipitori întinse haotic
peste jacheta plină cu ochi
și guri ce mestecă ochii
în permanență.
Jacheta îți aparține
la fel și conul de praf
la care lucram seara
când dormeau lipitorile
iar fulgii erau și ei
mai colorați ca niciodată
mai cocheți decât zorii
mai frumoși decât norii
mai așchii decât o țeapă.
Nomad să le fiu fulgilor stăpân
părintele intransigent
cum din metal se face oxigen
și gura ta e oxigen și larvă
[...] Citește tot
poezie de Antonio Mihai Vanț
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Întoarcerea ploii
copila buimacă alerga prin cerul cu stele,
avea ochii roșii
de limbile focului ce pârjoliseră o lume -
lumea ei albastră,
râul curgea cu perle și lacrimi;
pasărea roșie-și uitase zborul -
copacii respirau cenușă,
oamenii tăiau oxigenul
în felii infinit de subțiri
pentru următoarea existență -
la capătul iluziei dinspre miazănoapte
a găsit drumul ploii și s-a întors acasă
sfâșiată de lupii cețurilor din nord,
asculta melancolică reflecția oglinzii
ce-i povestea cu vorbe cărunte
și epitete-n riduri
despre liniștea absolutului
născut din moarte
și despre noi
[...] Citește tot
poezie de Nicole Sere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Compensatoriu
poza în care par așa de reală
se aude foșnetul inimii
100 de bătăi pe minut
(niciun doctor nu suspectează tahicardie!)
miroase a magnolie... a zăpadă vie...
lacul e întreg
simți peștii
cleștarul palatelor
degetele neastâmpărate
încrezându-se în poveste
am adus cu mine
iarbă cât încape
ziua de naștere
multe hematii
felul în care parfumat gândul
modela mimica și cerul
nu se mai îndoia
[...] Citește tot
poezie de Daniela Luminița Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Proiecția sentimentelor
proiecția sentimentelor, iubite
este pasajul care urmează
toate proiecțiile-imagini devin manifestare.
la început proiecția se face în spațiu,
pentru că este potențială,
proiecția desfășoară timpul.
euforia în iubire este hardcore.
te macină. totul vibrează în corpul tău,
se contrazice, se amestecă,
echilibrul se împlinește
într-o stare intermediară de euforie.
(iubirea ca onirism primitiv
-arhetipuri rămase în stare potențială-
manifestate în vis, în forma lor primitivă)
o voce îmi șoptește:
toți bărbații care te respiră
vor să te descompună în molecule de oxigen,
fără să țină seama că aerul tău este Lumina.
poezie de Mariana Didu
Adăugat de Mariana Didu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Viața ca un dans pe acoperișul lumii
fără mască de oxigen
niciodată supus viscolului
mai tot timpul luptând împotriva mea
deși din vârf ar părea o sinucidere
iar dinspre poale o simplă nebunie
nu știu ce mă împinge spre locul din care
mulți cred că lumea ar părea mică
nu știu de unde găsesc crăpăturile de care mă agăț
defectele de creștere ale muntelui nu se ascund
din când în când o floare un pin un vultur pleșuv
își clădesc cuib cicatrizându-le
visez să dansez cu norii
călăresc comete
mă arunc prin găurile negre
spre ceva ce ar putea fi
doar cu puterea gândului
doar dintr-un obicei străvechi
de a-mi căuta dincolo de realitate
un rost pentru moarte
poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Stelele par stropi de ploaie
pe o imensă pânză de paianjen
îmi întind ochii spre dincolo
nu caut niciun detaliu
nu-mi aduc gândirea sprijin
las sufletul liber
atât cât să nu-mi dăuneze grav
nu dau găuri în univers
respir prin piele
desfac în atomi aerul
cu oxigenul e mai greu
tinde mai mereu spre pereche
cuminte precum o frunză nesătulă de lumină
îmi îndemn trupul să nu părăsească pământul
apoi mă întorc în povestea din spatele pleoapelor
risipesc cu nonșalanță din infinit
sunt convins că oricât m-aș strădui să-l consum
dumnezeu îl va înmulți cu generozitate
acum simt pleoapele călcându-se
și iată că nici în viața asta nu voi reuși
[...] Citește tot
poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Viața e uneori ca un dans pe acoperișul lumii
fără mască de oxigen
niciodată supus viscolului
mai tot timpul luptând împotriva mea
deși din vârf ar părea o sinucidere
iar dinspre poale o simplă nebunie
nu știu ce mă împinge spre locul din care
mulți cred că lumea ar părea mică
nu știu de unde găsesc crăpăturile de care mă agăț
defectele de creștere ale muntelui nu se ascund
din când în când o floare un pin ori un vultur pleșuv
își clădesc cuib cicatrizându-le
pe când eu visez că dansez cu norii
călăresc cometele
apoi mă arunc prin găurile negre
spre ceva ce ar putea fi
poate doar cu puterea gândului
sau dintr-un obicei străvechi
de a căuta dincolo de realitate
un rost pentru moarte
poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Iubit o !
O... Cel dintâi, O Absolut... O1
Mi-a scos-o-n cale Dumnezeu, Preabunu',
Cu forme zvelt agresive, statuare,
Ce-ar reclama nu flori, ci demolare
O... O... Oxigen rarefiat O2
Te-oi ocroti, minune, de acide ploi,
Trăire fascinantă-n premieră
Ghebos amor în garsonieră
O... O... O... Sfântă Treime de O3
Prea mult să nu ne-apropiem de zei
Pierzându-ne în nori, unde ozonul
Îți face bocnă roz combinezonul
O... O... O... O... Simplu O4
De ritmic zbucium rupem patu'
Spasmodic-declanșată nebunie
Ce-asigură comenzi la tâmplărie
[...] Citește tot
poezie de Constantin Ardeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Pentru a recomanda secțiunea cu Poezii despre oxigen, adresa este: