lumina lunii şi religie

Sfârşit grabnic

Sfârşit grabnic
Alin Ojog

Când arme vor urla la uşa noastră
Oferindu-ne bilete către rai
V-om uita culoarea florilor din glastră
V-om blestema frumosul nostru grai.

Lumina lunii ne va conduce în noapte
Spre crucea marelui stăpân
Ne v-or privi cei morţi prin geamurile sparte
Sau de dupa umbra căpiţelor de fân.

Pământul va urla în ploaia de gloanţe
Rănit fiind de nemilosul foc
Iar păsările noptii cânta-vor iar romanţe
De parc-ar fi să vină, un mare proooroc.

Sub pumnul ca de fier al liniei duşmane
V-om sta captivi decenii, sfârşindu-ne

[...] Citeşte tot

poezie de Alin Ojog (18 februarie 2022)
Adăugat de Alin Ojog
Comentează! | Votează! | Copiază!

moment de bine - 5

mi-a încărunţit surâsul
obrajii îmi par cămile şezând
lângă două oaze nu cine ştie ce bogate
mâinile scormonesc uscate vântul
printre norii iuţi astăzi ori
peticul de geam o fi cu vina
întredeschiderea lui vremelnică

în noaptea aceasta m-am rugat şi
rugăciunea în loc să aducă uşurinţă
m-a istovit
o fi cu vina înjumătăţirea cu frică
a cuvintelor, hei… nu vedeţi
cât de hilară
este umbra mea jucând ţonţoroiul
în jurul zidurilor – o fi cu vina
lumina lunii filtrată de un nor pieziş
rămas în urmă
ca un cocor beteag

[...] Citeşte tot

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din celălalt Cuvânt (şi-om învăţa...) (lui Rodian Drăgoi)

Dincolo de eşafodul lumii,
lumina lunii şi un poet dezorientat. Nu putea fi văzut. Strălucea. "Prea mult",
spuneau cei prezenţi la execuţie.
El îi vedea pe toţi şi pe fiecare în parte.
Le auzea glasul ca pe o poezie. Le inventa aripi ce se scuturau alert, în graţia ochiului său de miere şi de vers cald.
Doar scândura veche îi amintea de gloria unui arbore şi felinarul cel vechi,
din colţ,
de tăietura sprâncenelor, de corpul masiv,
tânăr,
în căutarea iubirii. Dădea semne că s-ar stinge uşor, când nimeni nu mai avea văz.
Întunericul doar lumina
şi în ochii săi de poet şi "din gura lui"...
Muguri verzi de Rai. Peste un pământ ars - rug unui preacuvânt.

poezie de Andreea Maftei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă

De m-ai îmbrăca-n iubire, lupii s-ar opri din goană
Şi le-aş îmblânzi nesaţul cu sărutul tău de vineri,
În genunchi, te rog, iubite, pune-mă într-o icoană,
Să miros a iasomie la mirese şi la gineri!

Lasă-mi vântul să-mi adie, peste sâni şi peste pleoape!
Şi să cred că mă mângâie, palma ta de zeu cuminte.
Adu-mi cerul şi pâmântul, lângă mine, mai aproape,
Să-mi aleg, din universuri şi din lutu-ţi, noi veşminte!

Sunt frumoasa din Valhalla, goală sub lumina lunii,
Tu să mă priveşti o clipă, cât să îţi pătrund în sânge,
Pune-mi borangic pe braţe, să culegem toţi alunii,
Să mă-mbraci în frunza toamnei, chiar, pădurile, de-or plânge!

Şi mai vreau să-mi pui coroană de cicoare peste frunte,
Să se oglindească-albastru, ochii mei de inocentă,
Ce n-au învăţat, Infernul, Purgatoriul, să le-nfrunte,
Când mai am pe mine urme, din a Raiului placentă.

[...] Citeşte tot

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia şi nevasta

I – EXPLICAŢIA

"Credeai că le ştim pe toate," a spus ea," dar nu-i aşa.
Noi spunem tot ce putem spune, mai multe nu;
Dar nici să te pierzi n-o să te las, fiindcă tu
Încă mă iubeşti. Înfruntându-ne azi soarta,
Noi vom afla-n tristeţe, cât de curând,
Preţul pe care Iubirea va hotărî să îl plătim:
Noaptea e sfârşitul fiecărei zile, cum bine ştim,
Iar tăcerea, sfârşitul fiecărui cânt.

Îmi ceri să vin cu încă o dovadă c-aş avea dreptate,
Dar eu nu pot spune decât ceea ce-nţeleg şi ştiu;
Tu vrei o minciună care să facă zi din noapte,
Însă eu doar adevărul pot mărturisi. Partea proastă:

Dumnezeu nu m-a făcut numai ca să-ţi fiu nevastă.
Iar asta, iată,-o spun!... Deşi, poate, cam târziu!"

[...] Citeşte tot

poezie de Edwin Arlington Robinson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Abou Ben Adhem şi îngerul

Abou Ben Adhem (sporească-i tribul an de an)
s-a trezit dintr-un vis armonios de pace, nepământean,
şi-n lumina lunii din încăpere, nu fără mirare,
a văzut un înger mai alb decât e crinu-n floare,
scriind într-o carte aurită pe fiecare coală.

În serafica pace Ben Adhem, cu îndrăzneală,
adresându-se prezenţei luminoase,-a spus:
"Ce scrii în acea carte-atât de-asiduu?"
Vedenia a ridicat capul şi-a răspuns,
însenindu-i inima cu un surâs dulce nespus,
"Numele celor care-L iubesc pe Isus."
"E şi numele meu trecut în ea?" a întrebat Abou.
"Nu, din păcate, nu."

Abou, cu voce-un pic mai joasă, dar încă vesel:
"Te implor, de dragul sfintei milostenii,
Trece-mi numele, eu sunt cel care îşi iubeşte semenii."

Mesagerul ceresc a notat şi-apoi a dispărut.

[...] Citeşte tot

poezie de James Henry Leigh Hunt, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din lacrimă, să nu mă modelezi!

Nu mai am ochi să văd lumina lunii, iar vârcolacii au muşcat din ei
Când îmbrăcam în poezii lăstunii şi mă năşteam femeie-ntre femei.
Cu palma ta, ca un olar cuminte, îmi mângâiai şi vise şi căderi
Şi nu simţeam cât este de fierbinte, dorinţa ta de-a modela tăceri.

Şi am tăcut şi m-am supus, iubite, când mi-ai pus sufletul unei femei
Abandonată-n clipe otrăvite, cu lacrimă de sânge-n ochii ei.
Păcătuise-articulând silabe, când setea de iubire a strigat.
Sub talpa ta ai fărâmat podoabe, ca pe o vină, ca pe un păcat.

Nu vezi, că sângerează încă rana şi lutul nu se leagă de-aşa chin?
Degeaba îmi propteşti cu munţi coloana, se frânge trupul meu câte puţin.
Şi mă aşteaptă-aceeaşi condamnare, când voi striga să mă dezlegi de cer,
Să mai vorbesc din când în când c-o floare, tu mă vei acuza de adulter.

Oricât ai vrea să mă priveşti de-aproape, ca pe o operă fără cusur,
În mine, înc-o rană nu încape şi nu vreau nicio umbră împrejur.
Iubirea prea iubire e letală şi te grăbeşti prea mult ca să mă ai.
Eu vreau să-ţi fiu, dar vreau să-ţi fiu reală, şi nu o evă pe-o gură de rai.

[...] Citeşte tot

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ninge-a Romania Mare

Ninge-a rugaciune si-a induplecare,
Ninge ca un credit cu dobanda mare,
Ninge ca din rana si ca din seringa,
Din cosmarul lumii a inceput sa ninga.

Ninge in prapastii, ninge-n ochi si-n cupe,
Si lumina lunii parca se-ntrerupe,
Ninge cu bandaje, ninge cu canale,
Cand ninsoare darza, cand ninsoare moale.

Ninge pas de gaza, ninge tras cu tunul,
Ninge a distanta, Unu minus Unu,
Ninge-a adaptare si-a nedreptate,
Ninge harta rece, Romania Mare.

Ninge tot trecutul, pentru si-mpotriva-ti,
Ninge sinucideri in halou de crivat,
Ninge naduseala, cand ne este frica,
Vanatorul trage si vanatul pica.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doruri

În lume sunt păduri de doruri
Doruri albe, galbene şi mov
Asemeni florilor de micşunele răsărite
În pieptul răbdătorului Pământ.
În lume sunt nemuritoare Primăveri
Ce nu dispar decât în stele
Atunci când pieptul e urcat în nori
De Cel ce a făcut această lume.
Acolo toate florile lumeşti dispar
Toate dorurile mov şi galbene din fire
Acolo toate pădurile de doruri trec
Prin cuptorul Domnului de judecată.
În cuptorul Dreptului merg toate
Nici măcar o floare nu rămâne vie
Nici măcar un dor de păcătos născut
Ce nu a plâns din dor de Dumnezeu şi Fiul.
În lume sunt păduri de doruri
Doruri de bani şi suflete pierdute
Asemeni florilor de micşunele mov
Ce stau tăcute sub lumina Lunii.

[...] Citeşte tot

poezie de Adelina Cojocaru (26 februarie 2019)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spitalul

Spitalul!
Spitalul pe malul şenalului,
Spitalul – şi luna iulie!
Se-aprinde-un foc în salon,
În vreme ce vapoarele Atlanticului fluieră pe şenal!

( Nu te apropia de ferestre! )
Aici sunt imigranţii dând târcoale castelului,
Iar eu văd un iaht în furtună!
Şi turme de vite pe toate navele!

( Este mai bine să ţii ferestrele închise,
Numai atunci suntem cu toţii apăraţi de lumea din afară! )
Cineva se gândeşte la o seră plasată pe zăpadă
Sau la o femeie sărbătorită-n biserică în ziua tunetului;
Cineva prinde imaginea frunzelor scuturate pe-o cuvertură
Şi-a unei conflagraţii într-o zi cu soare,
Şi eu trec printr-o pădure plină de oameni răniţi...

O, iată, în sfârşit, lumina lunii!

[...] Citeşte tot

poezie de Maeterlinck, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!