autoportrete şi ochi

Autoportret în a patra dimensiune

Înconjurată de luciul rămas
din retragerea ploilor spre mare,
sfera îşi lua de la inima mea
bun rămas
rostogolindu-se-n zare.
De la ochi, rombul culcat
la revedere îşi luă, zise-adio,
şi se făcu scut, se făcu zigurat,
în cinstea trufaşei de Clio.
Eu primeam toate astea cu calm,
ţeapăn şi fără mirare văzută,
deşi arsese ca de napalm
geometria intimă, ştiută
numai şi numai şi numai de mine,
când am fost şi Arhimede şi-am fost şi nisipul...
Fără sferă şi fără romb, în ruine
fumegător îmi e chipul.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autoportret

merg cu paşi mici pe drumul meu

ridic ochii din pământ
cât să ştiu că nu am rătăcit calea
uneori privesc cerul
apoi îmbrăţişez primul copac pe care îl întâlnesc

cel mai mult mi-aş dori
dar aceasta este deja o altă poveste
care desigur
nu interesează pe nimeni

poezie de Maria Daniela Goea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autoportret

Cam micuţă, cam negruţă
Cu ochii lipiti de frunza
Doua pete maronii
Cu sclipiri de stele vii

O paleta de culori
Puse-n versuri dulci in zori
Amalgam din ganduri zeci
Prin umbritele poteci

Vin din rasarit de soare
Si merg spre apus in zare
Iubesc tot ce-mi este dat
Pastrez sufletul curat

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autoportret din anul 1906

Din neamul nobil, vechi, statornicie
prinsă-n a ochilor arcadă. Neschimbat
albastrul, spaima din copilărie.
Smerenie, ici şi colo, nu de-argat,
totuşi de slujitor şi de femeie.
Gura, cum se cuvine, ferm trasată,
nu convingând dar exprimând dreptate,
şi fruntea fără nici o răutate,
privire-ades în umbră aplecată.

Asta, ca-ntreg, abia doar presimţit;
nicicând în chin sau în izbânzi, unite,
spre a străbate căi neistovite
şi totuşi, parcă-n lucruri risipite,
ceva real şi grav s-a plănuit.

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii noi, Partea întâi, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autoportret

Sunt Cain şi nu mă căiesc de rele,
Sunt Iuda şi nu plâng de ce-am vândut,
Urăsc pe Iov, răbdare n-am, nici jele,
Sunt om contemporan, sunt prefăcut!

Sunt Lucifer, mândria mi-i pecete,
Caiafa sunt şi-adeseori Pilat,
Baraba mă numesc, pe verighete
Port chipul lui Mamona incrustat!

Ochii mi-s de Irod în desfrânare,
Râvna de-averi e-a Cezarului rău,
Nimic din ce-i durere nu mă doare,
Sunt Diocleţian, mi-i gura--hău!

Traian sunt, ce din iad spre Cer priveşte,
La care sfântul Ioan Damaschin
Rugându-se-ndelung, primit-a veste
Că Tatăl i-a scos sufletul din chin.

poezie de Traian Vasilcău (2018)
Adăugat de Traian Vasilcău
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autoportret

Mai zilele trecute mă uitam la mine
Printr-o lunetă cosmică cu lupă de mărire
Pe faţă mi-au crescut nişte munţi
Ochii mi se scufundă în văi adânci
Singur, nasul a rămas un far de veghe
Între urechile clăpăuge aripi de avion
Vântul tinereţii a şlefuit ridurile blânde
Ninsorile târzii au adâncit sclipirea ochilor
Ce au văzut ochii celor duşi
Rămaşi doar în amintirea unui catarg fluturat
Gata să-şi ia zborul cu primul viscol
Mă simt un fel de Sfinx nostalgic şi îndrăgostit
Gata să cheltui ultima speranţă din buzunar
Să văd spectacolul lumii în cascade de curcubee
Vând tot ce ştiu să capăt tot ce vine
Cu sufletul mare şi cald aburind pe masă
Fără să aştept rest sau iluzii fleşcăite
Mă grăbesc căci astăzi ştiu să pipăi pendula
Vreau să mă bucur deplin pierdut de tot
.....

[...] Citeşte tot

poezie de Nucu Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autoportret cu Marc Chagall

trebuia să nu fie niciodată fericit
fiindcă se născuse într-un ghetou
şi viaţa sa a fost hăituită
de două mari războaie?
noaptea picta în atelierul ticsit,
pe pânze improvizate din feţe de masă greoaie,
pe cearşafuri sau cămăşi de noapte,
picturile sale erau ferestre onirice
prin care scăpa în cealaltă lume
uneori, lumea i se părea un circ miraculos
alteori un circ grotesc...
da, totdeauna un circ
cu clowni, călăreţi şi acrobaţi
în lumea reală...
trebuia numai să deschidă fereastra
şi aer albastru, iubire si flori
să intre prin ea.
se făcea că pluteşte peste pânzele sale
ghidându-i arta, un duh sau poate Bella,
ea era umbra sa,

[...] Citeşte tot

poezie de Mariana Didu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!