existenţă şi limite

Adu-ţi aminte

Hai vino lume, ce mai stai?
Deschide braţele odată
Şi dă-mi iubire, ştiu că ai,
Cum poate n-am primit vreodată

De ce eşti tristă, ce-ai păţit?
Zâmbeşte larg, e ziua lungă,
De ce ţi-e chipul necăjit?
Şi lacrimile stau să-ţi curgă?

Tot fugi de ea la nesfârşit
Şi-n loc de inimi... cauţi bani
Chiar ai uitat cum ai iubit
De-atâtea ori, atâţia ani?

Hai vino lume! Te aştept!
Prea te-ai pierdut pe undeva
Ai încă inima în piept
Iubeşte! Fă ceva cu ea!

[...] Citeşte tot

poezie de Adi Conţu (5 iunie 2018)
Adăugat de Anna Gheorghiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pastel în penel

Păsări albe- coliere de aripi, pătează clipa...
De întinăciunea sorţii mi s-a murdărit aripa,
Mă înalţ în curcubee şi lumina mă-mpresoară.
Trec lumină spre înalturi – fluturi cu aripi de ceară.

Anotimpuri disecate, sângerânde, pier în noapte.
Puerilă amintire, veşnicia ne desparte.
Nu sunt limite ce-ar frânge lumea morţii în dureri,
Nu-i nici zi, nu e nici noapte, nu-i nici mâine, azi sau ieri.

Nu există întuneric, nici lumină, nici culoare,
Este-o noapte mai adâncă, de tăceri, întreaga zare.
Universul ni se-arată fără de sfârşit deodată,
Căci e suflet lângă suflet, parcă,-n lumea cealălaltă...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În moarte

Mi-au micşorat spaţiul
La 1,60 pe 50(cm)
Deşi universul sufletului meu
Este nelimitat.
Mi-au încrustat trupul în lacrimi şi carenea
în plâns.
Un microcosmos
În macrocosmosul în care am existat.
Mă privesc - trup flămând de lumină,
Static, palid, cu urme spasmice,
Cu lacrima clocotind în adânc.
Împodobită cu flori şi dantelă,
Primesc sărutul din urmă,
A celor ce m-au iubit.
S-a sfârşit... o beznă totală!
Chiar şi dincolo de noi,
Trupul greu, cimentat,
Doare, dar nu poate striga,
Căci sufletul a părăsit huma.
A pornit transcendent

[...] Citeşte tot

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pastel

depăşesc limitele viscolite
de tăceri-n probe cu gesturi speriate
pentru o existenţă de alături.
apele îşi lungesc tonurile înalte
în filozofia stâncii înapoi
de unde plecaseră scâncind.

razele recurg la nişte incursiuni electrice
şi gustative de vide.
în amarul frunzei se întâlnesc repausuri verzi
cu bucăţi de cer laolaltă
şi vise siluete se împrăştie destul
în regia de zbor a libelulei
accelerată.

goană de miresme prezentă
se agaţă real şi inconştient
de trecutul aerului azvârlit
în scoarţa unui mesteacăn schilod şi-n surâs,
pe care amintiri arcuite l-au scrijelat în treacăt.

[...] Citeşte tot

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinţi în alb-negru

Fotografia lor alb-negru
Ca moştenire mi-a rămas,
Ca şi-n arhivă, o scrisoare,
Şi-n blândă, un fragment de glas.

Şi am aflat o veste bună,
Că-n lumea noastră, orice-ar fi,
Există proceduri moderne
De refăcut fotografii.

Şi pozele-şi găsesc deodată
Culorile ce le-au avut,
Recursul nostru tehnologic
Acţionează în trecut.

Aş vrea să-mi colorez părinţii,
Blocaţi în limitele reci,
Să nu rămână, prin uitare,
În alb şi negru pentru veci.

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Adrian Păunescu din Rugă pentru părinţi (25 iulie 2007)
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Limita deznădejdii

E peste durere regretul tacit
Când nu mai poţi plânge din corpul secat
Şi mâine dispare din timpul mâncat,
Pierit de la masa cu blatul zdrobit...
Că nu mai dă locul la coate să pui,
Nici gândul să sprijini pe întremur, bărbie,
Căci nu mai există reflex verb "să fie"...
Şi viaţa în sine atârnă de-un cui.

Se cheamă summum depresiv, deznădejde
Ce mătură eul de orice resursă...
Deşertul imens, când apa e scursă
Şi nor nu-i niciunde s-adape nădejde...
E peste ce ruga mai poate întreţine,
Când nu mai există nici sfânt... Pervertit
În pâcla cădelniţei, fum din topit
De tămâie, ce doar consfinţeşte destine...

E ultim apel... să trezeşti om din tine!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (16 august 2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin ochii mei

Prin ochii mei
viitorul devine trecut.
Ce dovadă că eu sunt prezentul mai trebuie?
Lumina care îmi inundă ochii,
se pierde în adâncul sufletului meu:
nimic mai cald, nimic mai rece,
nici ploaia de vară ce repede trece
nu capătă altă formă,
alta decât cea pe care eu vreau sa i-o dau!

Închid ochii,
nimic mai există!
Printre scântei, în sinapse, se naşte un gând:
că totul meu este, crescând asimptotic,
limitat de al meu crezământ -
doar ceea ce se poate cuprinde
la umbra acestui suflet sărac.
Ostenită, se aşază ideea
că totul imită ceea ce eu am visat,
nimic mai concret, nimic mai abstract!

[...] Citeşte tot

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îl vom urma

El ne ţine în palmă, buni şi răi, ca şi amestecaţii,
darul Său este viaţa, şi aici şi acolo,
singura cale este să mergi pe cărarea scrisului,
mulţumind la fiecare răspântie,
unde este acasă? Acel acasă spiritual?
Cunoşti sărutul? Unul este etern.
Murim între două poeme sau două săruturi?
Există oamenii -livadă.
"Mare e moartea, peste măsură,
suntem ai ei cu sărutul pe gură",
da RMR, aşa este, dar am trecut de multe ori
de limită, sora mea trăieşte, este mereu fericită,
cum spunea tizul meu, "Sora mea, viaţa",
cum de nu l-am întâlnit, am fost aproape,
la câţiva kilometri şi doi-trei ani,
nici nu mă deranja că el era Omar, iar ea Julie.
Arta nu ţine cont de nume.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeie ultimă pictează-mă un incendiu

zâmbesc cuminţi semnele multiplicatelor nuanţe
martore şi prezente în fiecare culoare
către tine dragoste – mai presus de cuvinte
azi în poeme
ieri
metafore în harta din palme

geana zorilor mi-a adus aminte de mângâieri
de cântecul înţelepciunii ca existenţă
de dialogul cu sine
îmi e dor
de limita subiectivă ce mă împarte în trăiri
neobişnuite trăiri
urcă
mereu coborând în mine
tabloul unui incendiu din verdele ochilor tăi

femeie mi-ai dăruit sensul drumului
uitând potecile sfârşite privirile nu se mai risipesc
şi-n ceasul nocturn dorinţa ascultă pianul

[...] Citeşte tot

poezie de Vali Niţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oasele mele înfloresc

Moartea-i un fel de a spune sfârşitului,
tot ce-i viu îl are în celule
şi se regenerează prin datul creaţiei.

Mai conştient sau mai puţin, capătul există,
limitele sunt, dar pot creşte
şi lumea nu se termină curând.

Cum o albină-n stup are menirea sa,
am învăţat să-mi respect convingerile formate
şi mai presus de toate oamenii şi natura
liniile drepte.

Păstrez în gânduri cuvintele de uşurare
lumina lor ce-mi alină sufletul
şi nu cred în orbitoare străfulgerari.

Oasele mele înfloresc la căldură
şi firesc se-mbracă-n muşchi şi piele
dând glas trupului într-un violoncel

[...] Citeşte tot

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!