devenire şi neîncredere

Oratori ai clipei

Adie neîncrederea în minţile noastre,
flutură precum polenul primăvăratec
printre mizerele certitudini caste.
De ele nu dorim să ne lipsim,
prinşi suntem în structuri fictive,
idoli de aur ce promit utopii plăsmuim
şi pe jumătate mulţumiţi descoperim
că-n ale noastre crudităţi nimic nu ne aparţine
deşi eforturi facem, pe firul vieţii a ne menţine.
Ne-trebăm atunci pioşi, de timpul e al nostru,
oratori ai clipei devenim în măreţul ròstru.

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Angoasele triste ale unui vals voios

Adevărul este că vine-o vreme
Când nu mai putem plânge pentru o muzică
Devenită prea mult sunet nemişcat.

Vine-o vreme când valsul
Nu mai exprimă dorinţa, un mod
De a dezvălui dorinţa şi umbrele ei goale.

Prea multe valsuri au luat sfârşit. Şi-apoi
Există acel Hoon c-un munte de minte,
Care nu şi-a manifestat niciodată prin vals dorinţa,

Care-a descoperit toate formele şi ordinea-n singurătate,
Pentru care formele n-au luat niciodată chipuri omeneşti.
Acum, pentru el, aceste forme-au dispărut.

Nu există ordine în mare – şi nici în soare.
Formele şi-au pierdut strălucirea.
Există această imprevizibilă droaie de oameni,

[...] Citeşte tot

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul restituirii (fragment)

Când legendele sunt puse pe drumuri truda lor se
cheamă devenire.
Si în zadar bat vorbele pe la porţile oamenilor că tot
nu-şi vor afla adăpostire peste noapte.
Nici purtătorii noroadelor hoinărite pe întinsul lumii
nu vor avea altă soartă.
Nici unde sunt şi nici de unde vin, nu sunt bine ştiuţi.
Cu tot ceea ce ţine de stăruinţa lor în a începe să-şi
asume o altă soartă decât cea dăruită lor din netrebuinţă.
Dragostea scapă vederii ca frigul prin trenţele visului.
Înainte se sapă pe rînd capcane ipotetice.
În urmă pândesc imbolduri flămânde.
Ori unde întorci privirea aceiaşi neîncredere rânjeşte
din colţii trebuinţelor.
Pasul minte poteca pentru a putea să-i afle încrederea.
Urmele lăsate dor.
Închină amurgul o cupă în amitirea zilei trecute.
Bate din palme ideea de mâine.
La răscrucea ostenelii se abat răufăcătorii noii minuni
începute invers.

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Vasile Gavrilescu din Timpul trecerii tale, partea III - Timpul restituirii (1976)
Adăugat de Vasile Gavrilescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Efectul Mozart

trei nopţi până la sfârşitul mileniului,
trei nopţi până când pitica gigant
va atinge maximul;
profit de sentimentul general de vinovăţie,
să-mi pierd minţile.

viaţa nu înseamnă să-i văd pe alţii trăind
iubirea -
o legătură urbană.
în prezenţa ta ideile mor pe picioare,
niciodată n-am stat în pat cu o femeie frumoasă,

mi-am luat inima-n râs,
în dinţi se vedea neîncrederea salivând:
maturizează-te,
oricât de veche ar fi ocupaţia ta,
oasele lui Adam au o vechime mai mare
decât ruşinea că sunt
cel mai rău frate de la Cain până acum,
alcoolismul mi-a devenit un clişeu puturos

[...] Citeşte tot

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viol

poteca îngustă pe care intempestiv te trezeşti
(de fapt, nu se ştie nici acum dacă nu tu o cauţi cu lumânarea)
baricadată din toate părţile de crengi groase cu întuneric
purtând în sacoşe biodegradabile biscuiţi cu cremă autan 4 îngheţate dezgheţate

pescăruşul dând miezul-nopţii printr-o sperietură de aripi
neamul păsărilor albe prevăzute pentru supravieţuire
cu ochi ucigaşi şi ciocuri pietroase

bucuria stranie dragostea mea devenită dependenţă
de toate vietăţile astea nici măcar bănuite
făcând compoziţia intrinsecă a întunericului

familia microscopică!

braţele goale ale arţarilor şi ce-or mai fi pe care
dintr-un instinct le îmbraci noaptea cu rochiile personale
(ai grijă să laşi măcar o miime din parfumul tău de magnolii. din istoria ta)
te loveşti mai apoi frântă de uitare
de gulere şi de mâneci de cordoanele desfrânate

[...] Citeşte tot

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eliberare

Eliberez toată rezistenţa rămasă
Eliberez toată frica care este încă în corpul meu, celulele mele, sângele şi oasele mele
Eliberez orice neiertare
Eliberez toate resentimentele
Eliberez toată vina
Eliberez toată energia victimei
Eliberez toate energiile persecutorilor mei
Toată judecata
Toate criticile
Eliberez toate ideile adoptate în prealabil
Şi credinţe false
Eliberez toată gelozia
Toată ura
Toată mânia
Tot regretul, durerea şi suferinţa
Eliberez toată frustrarea
Eliberez orice nevoie de control
Îi eliberez pe cei care vor să mă controleze!

IMI IAU DIN NOU TOATA PUTEREA IN TOT SPATIUL SI TIMPUL!

[...] Citeşte tot

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calea

Te trezeşti în fiecare dimineaţă, şi chiar acolo, în momentul dinainte de a deschide ochii şi a ţi se porni mintea, este pace şi linişte. E acea moţăială plăcută, o stare pe muchia dintre vis şi realitate.

Unii ar putea numi-o lene, dar e ceva mai mult de atât - o stare de o potenţă incredibilă; o stare în care totul pare realizabil, în care greşelile sunt doar reuşite deghizate. Poate că de asta ne place atât de mult să stăm acolo - e cald şi bine, ca în braţele bunicii sau ale mamei, genul acela de invincibilitate şi vulnerabilitate deopotrivă.

Cum ar fi oare ca totul să ia naştere din acea stare? Să luăm decizii şi să creăm din acea stare. Cum ar fi?

Ştim amândoi însă, că oricât ne-am strădui, nu o putem convinge să rămână - ca o persoană iubită pe care ai rănit-o, şi căreia orice i-ai spune, tot nu te va ierta.

Pe măsură ce mintea se trezeşte la viaţă, această stare începe să dispară. Cu primul gând apare prima dorinţă. Ceva ne acaparează încetul cu încetul lumea - un fel de nemulţumire, o încordare ce ne menţine într-un antrenament continuu, dar care în loc de muşchi, ne dezvoltă mai degrabă confuzia, neliniştea şi neîncrederea în propriile forţe.

Ne ridicăm din pat, şi înainte de a ne aşeza tălpile pe pământ, ne amintim brusc de toate planurile pentru ziua respectivă. O mulţime de obiective, principale şi secundare, oameni de întâlnit şi lucruri de pus la punct, toate încep să ne bâzâie din ce în ce mai zgomotos în minte, ca albinele unei colonii ce se trezeşte la viaţă. Din acel punct, deşi fizic ne-am trezit, ne prelungim în continuare somnul. Doar că ăsta nu e un somn obişnuit, nu e deloc ca locul din care am venit. În somnul ăsta durerea pare să ne ajungă până la oase, care ne dor; ne trecem mâinile prin foc, în joacă, dar focul de data aceasta nu ne mai iartă. În somnul ăsta singurătatea nu mai e deloc melancolică, poetică şi dulce, ci mai degrabă ne-nfioară; parcă nici iubirea nu mai e aşa uşoară, ne uităm în jur şi aflăm că în acest somn putem răni cu "iubirea" noastră. Mergem pe stradă, iar în vitrinele librăriilor vedem cărţi întregi despre această "iubire". Manuale groase de instrucţiuni - ce să faci, ce să nu faci, cum să-l atragi pe cel pe care-l placi.

Ah, ce iubire complicată; cine ar fi crezut că mierea poate fi amară?

Nu înţelegi nimic din toate astea şi sincer, nu te pot învinovăţi. Ce te-nfioară însă şi mai tare, este că îţi dai seama că poţi trăi aşa o viaţă-ntreagă - mulţi din jurul tău încă o fac. Pentru că nimeni nu e dispus să-i ia locul altcuiva în poveste, toţi sunt prea ocupaţi să îşi rezolve propria dilemă. Aceeaşi dilemă, de fapt: Unde este iubirea? Nu "iubirea", ci Iubirea.

Unde este simţul acela al siguranţei dincolo de siguranţă, al zborului neîntrerupt, al dansului în care ştii deja muzica şi paşii? De ce nu este aici?

Ce rost mai are viaţa, dacă nu poţi cânta chiar dacă nu ai voce?

[...] Citeşte tot

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!