Poezii despre carbon
21 de poezii despre carbon, elementul chimic cu numărul atomic 6 și simbolul C.
Mă pregătesc
să fiu frunză de netimp acrobat
pe ramul infinirii de carbon.
Cenușă a supraviețuirii arzând
pe crestele nicăierii.
poezie de Eleodor Dinu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Datare
Odată ce
găsirea comorii
a avut loc
mult mai demult
s-a inițiat procesul
de estimare
a fost dată
o primă evaluare
ca dată fictivă
pe urmă
a fost datată
cu metode
științifice
și s-a găsit
vârsta cea reală
da tată așa e
da tare e știința
și metoda cu carbon
a afirmat tata.
poezie de David Boia (16 noiembrie 2021)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!
Carbon
Curg petalele de ceară,
Solitar, sacru, cântă la vioară.
Suspin... privind-o tremurând,
Mâini de stafie, pe coarde lunecând.
Întunecime astrală se pogoară,
Lumânările, ard la nesfârșit.
Iubito, e atât de frig!
Și ninge trist afară.
poezie de Antonio Mihai Vanț
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Transcendental
Un gând rătăcit
coboară grăbit spirala vieții
spre informația primordială
acolo unde materia și antimateria
joacă zaruri cu D-zeu
iar El nu și-a pierdut încă
umorul
mai crede în creația Lui
agonizează printre lanțurile de carbon
și se întrupează pătimaș
în materia unei ființe
cu chipul palid
și inima întunecată
de șoapte nepătrunse
pierdute în timp
ca un blestem
sau ca o rugăciune
către neființă.
poezie de Viorica Hagianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Evadare
Timpul parazitează în noi
pentru ca suntem vii...
Ți-am cedat oxigenul
plămînilor mei...
l-ai închis într-un recipient
și-ai evadat pe lună...
erai convins că nu există
nici timp acolo.
Inspir bioxid de carbon...
chiar dacă m-ai preschimbat în plantă
tot timp îmi curge prin seve...
poezie de Otilia Biriuc
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!
Praf de stele
Lanțuri de carbon
se înlănțuiesc în spirale infinite
de viață
informația captivă
din ADN-ul universului
se odihnește pentru un timp
în om.
Praful de stele
neobositul călător cosmic
se coagulează în ființe
urlă în materie
explodează în antimaterie
și își amintește
pentru o clipă
de om.
poezie de Viorica Hagianu din Plasa de păianjen
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ozonul se duce...
Azi cerul mi se pare pătat
Aerul mi se pare poluat,
Are mai puțin ozon
Și mai mult monoxid de carbon
Mă face să par azi stupid.
E cerul noros, o zi fără soare
O ploaie acidă
E tot ce mă doare.
Doar, omul mai schimbă ceva
Cerul e la fel, fără oxigen.
Nu găsesc rima
Cuvântului toxină
Ozonul se duce
Tu cumperi benzină.
poezie de Eugenia Calancea (25 mai 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!
Predare de minim inventar
Am inima-ncolțită-n rupte vene și artere
Și-mi culge-o lavă caldă; în erupție
Sunt preambul către-un nu știu, plin de mistere
În sentința... pentr-o așteptată execuție.
Îmi curge corpul, tot o apă caldă
-Mai sunt ceva carbon, să am la iarnă,
Mă-oxigenez, un pic, din frunze ce mă scaldă-
Mă pierd din biologic, într-un mineral... sub iarbă.
E singura soluție a recuperării;
Să mă predau la ființa ce-o iubesc!...
E timpul să-mi răspund răscumpărării;
Să redau, tot, ce am primit... Dumnezeiesc.
poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 noiembrie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vă mulțumesc
domnișoară și doamnă
pentru că mă iubiți în ziua de azi
am priceput ce ne sfarmă
rezistența la înapoiere la întoarcerea
ficusului rispitor (?!)
cu moleculele de carbon afișate
din care buzele voastre bine alcătuite (listate)
mă și sărută ca la-nceputul
creației prost nu
merotate: vă mulțumesc -
cresc
plante în ghiveci domnișoară
sau doamnă în
că virgine
păduri se întind la piciorul
muștelor expulzate în spații
cu unghiuri feline
poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Călătoria speranței
Înfășurat de șnurul speranței(*)
traversez pădurea.
Drumul e veșted,
ecoul respiră toamna trecută,
miroase a dragoste...
încet mă îndrept spre filonul de carbon
ce susține instinctele de supraviețuire-
prin ele dezleg și leg mistere omenești,
cu ele răspund și întreb,
prin ele mângâi și cer mângâiere
pe pământ și în cer-
Printre frunze își fac loc priviri adiate!
le simt mirarea că îndrăznesc,
dar și nesiguranța culorii.
În timp ce inima mea întreține prezentul,
respir ecoul și mă ofer călătoriei...
___________________________
(*) scrijelit cu semnul îndoielii
poezie de Nicolae Ler
Adăugat de Ler
Comentează! | Votează! | Copiază!
<< < Pagina 1 >
Pentru a recomanda secțiunea cu Poezii despre carbon, adresa este: