Ahile şi moarte

Ahile

Eroii
fac greşeala
de a muri.
Ei nu cred
că vor muri de tot.
Ei speră
că vor supravieţui
prin renumele
ce-l lasă în urmă.
Aceasta
este ultima greşeală.
Prefrumoasa
greşeală a lui Ahile.

poezie de Vintilă Nicu (2009)
Adăugat de Any Drăgoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călcâi de secundă

Sordid si funebru, somnambul
Căutam pendulic sensul
In mâzgă de secundă
Cu gânduri la pândă

In osatura catafalc
Troienit si amarnic
Injunghiam feroce
Călcâiul lui Ahile

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Naşte-mi

un prunc frumoasă elena
să aibă călcâiele de oţel
te voi iubi cum paris te
- a iubit
şi o să te duc cu iahtul
la troia mea
naşte
- mi un
ahile viguros ca mine
care am mâncat salam
cu soia şi crabi vietnamezi
ne vom îmbrăca de la modarom
ceva autohton
vreau să rămâi a mea şi după moarte
menelau merită uitat

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Respirări

soare cu dinţi
se dezbracă de rele
cu floricele

ploaie de vară
porumbei vagabonzi
cântă manele

pe lacul de aur
o lebădă albă
mă sărută timid

ah, polixenia
cum ai stiut să ascunzi
pisica roşie

de ce, medeea
ţipă copilul din mine
oh, de mânie

[...] Citeşte tot

poezie de Garlonta Gabriela din Gabriela Gârlonţa, Casa Amintirilor,Editura Art Creativ,Bucureşti,2021
Adăugat de Gabriela Gârlonţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu scrii

Tu scrii, baţi la uşă, nu ţi se răspunde,
Acolo, fie au murit locatarii, fie sunt speriaţi,
Fie bolnavi, fie răi, precum în Sodoma, parcă,
Sunt oameni care fug de trecut, alţii, ca bărbosul
Din manuale, se despart de trecut, râzând,
Dar, noi nu cunoaştem prezentul,
Iar viitorul este un joc de ruletă.
Cu ce rămânem? Eu iubesc trecutul,
Ca pe un om îl iubesc, cu păcatele lui,
Unele foarte grave, altele chiar îngereşti.
Săgeata trece prin zid, zidul se prăbuşeşte,
Astfel e cuvântul - acid, poate ne copleşeşte.
Dar vorba prea moale, mieroasă
Poa" să dărâme o casă.
Punct, am spus, m-am făcut mut,
Corbii mi-au scos ochii, Ahile avea şi o inimă,
călcâiul era pentru duşmani, norii bârfesc,
acvariul se visează ocean.
O, de-am putea muri când dorim,
Totuşi iubim, da, iubim.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Caii lui Ahile*

Privindu-l pe Patrocles mort
– cel atât de viteaz şi de viguros, atât de tânăr –
caii lui Ahile au început să lăcrimeze;
natura lor nemuritoare s-a revoltat
în faţa acelei lucrări a morţii pe care trebuiau s-o privească.
Şi-au înălţat capetele, şi-au scuturat coamele,
au bătut pământul cu copitele
şi l-au plâns pe Patrocles, văzându-l fără viaţă, ucis,
doar carne şi-atât, cu flacăra spiritului stinsă,
dezarmat, fără suflare,
întors de la viaţă la marele Nimic.

Zeus a văzut lacrimile acelor cai nemuritori şi i-a părut rău.
"N-ar fi trebuit să fim atât de necugetaţi
la nunta lui Peleus," a spus.
"Mai bine nu v-am fi dăruit, nefericiţi mei căluţi.
ce treabă aveaţi voi acolo jos,
printre pateticile fiinţe omeneşti, jucării ale destinului?
Voi nu cunoaşteţi moartea, voi nu veţi îmbătrâni niciodată,
şi, totuşi, suferiţi pentru nişte dezastre efemere.

[...] Citeşte tot

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ulise

Nu-i niciun profit în faptul că un rege leneş
Zace acasă lângă sobă, printre pietroaie sterpe,
Alături de vârstnica lui soţie – eu fac legi şi ţin judeţ
Pentr-un neam sălbatic de oameni, nişte trântori
Care mănâncă, dorm şi care nici măcar nu mă cunosc.
N-am de gând să mă odihnesc după lunga călătorie:
Îmi voi bea vinul vieţii până la drojdie.
Întotdeauna când m-am bucurat mult, am suferit mult,
Împreună cu cei care mă iubeau sau singur, pe ţărm.
Iar atunci când vijeliile ploii biciuite de ploioasele Hiade*
Au învrăjbit cumplit marea-ntunecată: am devenit un nume;
Cutreierând mereu cu inima fămândă,
Am văzut şi-am cunoscut multe, oraşe şi oameni,
Obiceiuri şi clime, adunări şi guverne –
Niciodată ultimul, ci, dimpotrivă, onorat de toţi;
Eu, beat de plăcerea luptelor cu oameni pe măsura mea,
Departe pe câmpiile răsunătoare-ale vântoasei Troia.*
Sunt o parte a toate pe care le-am întâlnit;
Iar experienţa e o arcadă prin care licăre
O lume necunoscută al cărei orizont se tot îndepărtează,

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Alfred Tennyson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!